Ellixmmer

vene în crepuscul crapă de ger, sub privirea nemiloasă a tiranului din tine. luptă corbii peste noi pentru nemurire, și tu privești pasiv prin norii groși de fum ce ies cu silă din sicrie. ne strigă demonii pe nume, dar tu ignori, și eu asemeni. mișună gândacii morți prin iarba sângerândă, în amintirea nopților în care-ardeau, zbierau, sub crucea de metal. să îi mai omorâm o dată! umbrele-au fugit de lângă noi și au lăsat sinistre urme către muzeu, unde corbii cântă despre nemurire.

pe cărarea blestemată de un alb pătat cu negru, eu îmi plimb adesea gândul și blestem, nu foarte rar, norul gri nepăsător ce îmi toarnă-n față ploaie - un acid apăsător - și câțiva fulgi veseli, fericiți că au scăpat în sfârșit din tirania iernii ce subjugă norul. vezi tu, iarnă nemiloasă, cum eu azi îți calc decorul? fulgii tăi nevinovați ce sfârșesc pe a mea talpă, înțepați de ură, plâng!

e haosul din sanatoriu ce-mi umblă-n vene-acum; pitici deshidratați pe străzi aduc onoruri clipei de triumf. respir întâia oară, sacadat; și îmi târăsc în lume gândul meu veșnic călător. un mâine plin de haos mă așteaptă dornic, sadic, să-mi spintece din mine clipa de nemulțumire, să-mi cânte oda bucuriei și să îmi ademenească gândul pe tărâmul părăsit dintre ură și iubire. mă las pradă fericirii și cer atât de mâine: să-mi curgă cu nestăpânire din cer în ai mei ochi, măcar o rază de la astrul ce m-a călăuzit o vară în al meu drum prin lume. nu mai am timp de un alt vers, dar totuși scriu și sper să nu mă rătăcesc prin labirintul haosului nesimțit, instalat peste-al meu gând veșnic călător.

deschide-ți brațele și absoarbe prăpastia; lasă-te purtat de nebunia ei. uită urletele ascuțite ale călătorului rătăcit printre lumini. și amintește-ți versurile mele, ale străinei rătăcită printre lacrimi. adu-ți aminte tu, cum sta să curgă cerul, cu tot cu nori, în tine. adu-ți aminte tu, cum universul a tăcut, s-a plecat la picioarele idilei voastre și v-a gravat iubirea-n fiecare particulă de materie. adu-ți aminte cum creșteau salcâmi în părul ei și îi ieșeau din pori bezmeticele clipe infinite, încununate cu fiori. nu vrei să-ți amintești!

n-ascund pitici isterici să-mi cânte în timpan. dar ferice clipa când te-am auzit și am înnebunit instant! nu țin mistere în ai mei ochi de gheață. dar ferice clipa când privit-ai tu în ei și-ai împietrit instant! în loc de sânge-n vene un letal venin îmi staționează. ferice clipa când gustat-ai tu din jugulara mea și ai murit instant!

infinitul mă subjugă azi. un apus de demoni regizat întunecă orașul înecat de ceață. lumina se refugiază departe de noi. poate s-a săturat de drama din gânduri. poate ne-a abandonat. poate s-a supărat pe noi. și fuge.

o, cobori tu peste mine, primăvară cu extaz și nu lăsa să putrezească peste noi - uitarea. dă tu grai la lume să vorbească despre tine să cinstească răsăritul și să uite de morminte. stinge tu tristețea și haosul din juru-mi și instalează lumii setea de înstrăinare. adu cu tine elixirul gândurilor fără rost pentru călătorii triști ce pleacă azi din gări. oprește tu secunda ce-mi umple vena de istorii și dă-i acea nuanță de infinit fără sfârșit. ascunde tu privirea străinilor abandonați, ascunde ceața orbitoare și fățărnicia lumii. cântă tu trei strofe și-un refren de toți știut și apoi privește cum orașul se transformă. o, vino tu, primăvară, cu curaj și instalează peste noi setea de extaz!

nici Bach, nici o vioară, nici 5 strigări involuntare, nici albul, nici violetul și nici rozul, nici marmura și nici peluza verde, nici statueta albă din parcul părăsit; nimic din astea toate nu mai vreau! și veninul pare dulce, și amarul s-a-ngropat, și negru-i mai deschis, doar ochii mai închiși. așa, mereu, mereu, mereu; așa va fi. fibra miocardului se contractă în ritmul imperfect al tobelor, alveola nu reușește să țină pasul, mintea generează idei, picioarele au amorțit de mult. receptorii nu funcționează... nu acum! acum, și veninul pare dulce!

poate dacă cerul s-ar opri în loc, doar o secundă, ai înțelege că mortu-i mort, apus sub argilă, stins de lacrimile miresei lui. poate dacă ar tace orizontul, până mâine, ai reuși să crezi că și bastarzii ce îți bat în geam sunt morți, purtați de vânt. poate dacă ai orbi, ai avea curaj să lași edenul să îți soarbă, din retină, vlaga. și să te grăbești să găsești o gazdă putredă ca tine, grea de dor și de alcool.

nu voi mai posta pe blog. nu are rost. decizie irevocabilă. adio! L.E. 2026 here I am :))

gândesc haotic. nu se leagă. s-ar putea că nu sunt eu încă. sunt om, cu prea multe idei, dar nu sunt încă eu. eu sunt departe în univers și plutesc în toate direcțiile. într-un proces de metamorfoză. nu știu când mă întorc. când am să vreau cu adevărat probabil. shit! cine o să înțeleagă? eu sunt absentă,  într-un proces de retragere lentă. mă inspiră ora înserării și sarea de pe fundul mării. mă târăsc pe drum și intenționat mă împiedic în scrum. voi cei ce fugiți, opriți-vă, trăiți! 18 octombrie 2013 - coșmaruri, meditare, gânduri ample - romane nescrise, neînțelegere, concluzii, nu sunt încă eu.

mă scald în ploaie azi! e infernal și râd. nu am dormit de mult. lichidul roșu din capilare s-a uscat. cu flori în păr, cununi de crini, școlărițele visează. cadavrele de ieri acum s-au mai uscat. și bocetul s-a mai oprit, văduvele s-au resemnat. numai ploaia, tacticos ne cântă. le cântă mirilor tăcuți, copiilor ce încă nu-s născuți și morților ce zac pe mese azi. copacii se dezbrcă lent însetați de sodomie. dar noi nu știm, noi știm că-i toamnă. copaci - actori tăcuți, demoni nemiloși, pe care toamna îi transformă. tu, toamnă ce-mi alungi culorile din curcubeu, de ce nu mori și tu? de ce nu-ți cumperi un mormânt? și zboară pălării de pasageri prin aer sau poate-s numai corbii rătăciți, distorsionați de vânt și gânduri, de copaci nebuni și de vulgare rânduri.

e haos plin de aripi, acum e primăvară. deși afară cerul scuipă viermi lichizi ce urlă după ajutor, aici urlă visele de mai, de primăvară. e haos plin de versuri, și de refrene neritmate. tu nu-nțelegi, nu știi, că nu asculți, tu nu auzi. mii de sclipiri și mii de felinare dansează la răscrucea drumurilor. e haos. nu-l opri! stau stâlpii veșnici martori la roiuri infinite de gânduri despre ... și nu se miră, c-au ascultat destule; se bucură și ei tăcuți în felul lor. lunaticii de la azil fug pe străzi de dor. ți-am zis, e haos. e haos plin de aripi. asfaltul rece de la stropi prinde glas sub pași și râde. l-a spălat și râde alarmant. și cum să nu pășești, când te-a captat în haos? dezordine și haos. aleargă unicorni prin vene, se-mpiedică în capilare cad și se ridică. fierbe epiderma în flacăra din gând. sub fumul gros îmi zic: e haos! nu-l opri!

mi-e frică din nou se-ascund cadavre-n ceai și mișcă dacă sorb. plutesc celule-n apă și fug de frig și de alcool. dorm păianjeni verzi sub varul alb din hol și dracii îi hrănesc. și-n vânt sunt pânze și-atârnă de pervaz și se izbesc de epidermă și se transformă în acid și ard. chibritele nu se aprind, oxigenul s-a sfârșit. mori!