Monștrii unei rațiuni în comă
Sinistră ploaie îmi apasă rațiunea; stropii ei, monștrii din gândirea mea, cântă voioși odă triumfului. De sub noroi, privesc cum demonii dansează peste trupul meu distorsionat; mă zbat dar mă afund mai mult în interiorul pământului către întunericul ce-mi învăluie privirea tristă, plânsă, dar rigidă. Timpul a rămas în același loc unde soarele și-a vărsat pentru ultima dată o rază palidă peste chipul meu. Monștri veseli, acrobați în întuneric, își urmează ritualul; mă îngroapă în propria-mi rațiune unde timpul stă în loc și eu eu îmi pierd orice urmă de speranță, unde totul este negru, un abis de negru. Sute de demoni îmi aruncă crini uscați peste trup în noroi. Ciocnesc în cinstea victoriei și stropi de vin curg pe fața mea topită de lacrimi.