Ellixmmer

vene în crepuscul crapă de ger, sub privirea nemiloasă a tiranului din tine. luptă corbii peste noi pentru nemurire, și tu privești pasiv prin norii groși de fum ce ies cu silă din sicrie. ne strigă demonii pe nume, dar tu ignori, și eu asemeni. mișună gândacii morți prin iarba sângerândă, în amintirea nopților în care-ardeau, zbierau, sub crucea de metal. să îi mai omorâm o dată! umbrele-au fugit de lângă noi și au lăsat sinistre urme către muzeu, unde corbii cântă despre nemurire.

pe cărarea blestemată de un alb pătat cu negru, eu îmi plimb adesea gândul și blestem, nu foarte rar, norul gri nepăsător ce îmi toarnă-n față ploaie - un acid apăsător - și câțiva fulgi veseli, fericiți că au scăpat în sfârșit din tirania iernii ce subjugă norul. vezi tu, iarnă nemiloasă, cum eu azi îți calc decorul? fulgii tăi nevinovați ce sfârșesc pe a mea talpă, înțepați de ură, plâng!

e haosul din sanatoriu ce-mi umblă-n vene-acum; pitici deshidratați pe străzi aduc onoruri clipei de triumf. respir întâia oară, sacadat; și îmi târăsc în lume gândul meu veșnic călător. un mâine plin de haos mă așteaptă dornic, sadic, să-mi spintece din mine clipa de nemulțumire, să-mi cânte oda bucuriei și să îmi ademenească gândul pe tărâmul părăsit dintre ură și iubire. mă las pradă fericirii și cer atât de mâine: să-mi curgă cu nestăpânire din cer în ai mei ochi, măcar o rază de la astrul ce m-a călăuzit o vară în al meu drum prin lume. nu mai am timp de un alt vers, dar totuși scriu și sper să nu mă rătăcesc prin labirintul haosului nesimțit, instalat peste-al meu gând veșnic călător.

deschide-ți brațele și absoarbe prăpastia; lasă-te purtat de nebunia ei. uită urletele ascuțite ale călătorului rătăcit printre lumini. și amintește-ți versurile mele, ale străinei rătăcită printre lacrimi. adu-ți aminte tu, cum sta să curgă cerul, cu tot cu nori, în tine. adu-ți aminte tu, cum universul a tăcut, s-a plecat la picioarele idilei voastre și v-a gravat iubirea-n fiecare particulă de materie. adu-ți aminte cum creșteau salcâmi în părul ei și îi ieșeau din pori bezmeticele clipe infinite, încununate cu fiori. nu vrei să-ți amintești!

n-ascund pitici isterici să-mi cânte în timpan. dar ferice clipa când te-am auzit și am înnebunit instant! nu țin mistere în ai mei ochi de gheață. dar ferice clipa când privit-ai tu în ei și-ai împietrit instant! în loc de sânge-n vene un letal venin îmi staționează. ferice clipa când gustat-ai tu din jugulara mea și ai murit instant!