Ellixmmer

  Mi-e dor de tine, cea de-nainte să te gust. Ai fost și ești muza mea, dar nu mai ești la fel. Te-am venerat, te-am scris în poezii, te admiram și oarecum, abia așteptam să vii. Ai fost cândva totul minții mele; acum ai devenit tot vidul ce mă-mbrățișează strâns, mă rănește și mă sufocă, lăsându-mă rar, să respir încet, puțin, cât să rămân în viață.

Tu - moarte, mi-ai fost Prima mea iubire, Dar și întâia ură. Mă uit la tine-acum Și nu știu cum să fug, Sau cum să te amân. Te văd și azi, ești lângă mine,  Te văd și mâine, dar și ieri. Mă iei în brațe, dar eu fug. Eu te urăsc, dar tu nu pleci, Tot mă veghezi. Îmi știi toți pașii Și îmi ești în gând. Te împletești cu tot ce sunt, Iar acum, nici eu nu mă mai știu. Simt că am murit cândva Și tu - doar m-ai înlocuit. Acum sunt doar un martor tăcut La tot ce ai realizat prin mine. Eu tac, n-am glas, mă sufoc, Dar ție ți-e bine - Porți cununa vieții ce mi se cuvine. Ești sau sunt o impostoare? Eu te urăsc, tu - cred că mă iubești. Altfel de ce nu pleci, De ce privești? Vreau doar să dispati, Să ne-ntâlnim doar la sfârșit!

  Azi, totul pare învelit într-o pânză prea subțire; monstrul s-a trezit înaintea mea, îl simt în stomac, sferă neagră, adânc înfiptă în carne. Îmi șoptește constant și lent că nu există nicio ușă în spatele morții; doar un gol atât de vast, încât și ecoul se pierde înainte să se nască. Mi-e teamă de locul în care nu voi mai fi. Mi-e teamă, dar sper că într-o zi voi sta pe marginea timpului, cu golul lângă mine, fără să-i cer să Fie altceva.

I know you, longer than I know myself. You always slept under my bed, waiting patiently, silently; you never called my name - you didn't have to. I know you by the shape and smell of the silence you left behind. For years I hated you, and now I hate myself for loving things you'll one day take. Death, My Dearest Dear, I wish one day I will stop asking and sit beside you in the dark, as someone who has finally understood that I was never meant to hate you; I was only meant to live,- while You wait.

Sinistră ploaie îmi apasă rațiunea; stropii ei, monștrii din gândirea mea, cântă voioși odă triumfului. De sub noroi, privesc cum demonii dansează peste trupul meu distorsionat; mă zbat dar mă afund mai mult în interiorul pământului către întunericul ce-mi învăluie privirea tristă, plânsă, dar rigidă. Timpul a rămas în același loc unde soarele și-a vărsat pentru ultima dată o rază palidă peste chipul meu. Monștri veseli, acrobați în întuneric, își urmează ritualul; mă îngroapă în propria-mi rațiune unde timpul stă în loc și eu eu îmi pierd orice urmă de speranță, unde totul este negru, un abis de negru. Sute de demoni îmi aruncă crini uscați peste trup în noroi. Ciocnesc în cinstea victoriei și stropi de vin curg pe fața mea topită de lacrimi.

nopți de vară pierdute sub nucul păzitor veșnic sfătuitor al gândului meu, imi perforează existența în locuri neatinse la limita gândirii ce-mi sângerează-n mintea-mi. vidul de după contur se subțiază dominat de gânduri, inundat de vise infinite în infinit de vid nu crede, doar rânduri albe pe foi negre că-n vid nici nu există alb sau negru. aprinde flăcări mari în beznă și arde vidul minții și ia cenușa și înghite-o în gândirea-ți limitată cu margini fine de pânză de păianjen. umple vidul cu păianjeni colorați cu cenușa pânzei lor, și arde-l iar și-nghite-l în gândire. împinge-ți existența afara gândului ce îți mănâncă vidul lasă gândul să se-nfrupte din existența ta. și nu-ncerca să îi dai sens și nu te-mpotrivi. trăiește!