Ellixmmer

infinitul mă subjugă azi. un apus de demoni regizat întunecă orașul înecat de ceață. lumina se refugiază departe de noi. poate s-a săturat de drama din gânduri. poate ne-a abandonat. poate s-a supărat pe noi. și fuge.

o, cobori tu peste mine, primăvară cu extaz și nu lăsa să putrezească peste noi - uitarea. dă tu grai la lume să vorbească despre tine să cinstească răsăritul și să uite de morminte. stinge tu tristețea și haosul din juru-mi și instalează lumii setea de înstrăinare. adu cu tine elixirul gândurilor fără rost pentru călătorii triști ce pleacă azi din gări. oprește tu secunda ce-mi umple vena de istorii și dă-i acea nuanță de infinit fără sfârșit. ascunde tu privirea străinilor abandonați, ascunde ceața orbitoare și fățărnicia lumii. cântă tu trei strofe și-un refren de toți știut și apoi privește cum orașul se transformă. o, vino tu, primăvară, cu curaj și instalează peste noi setea de extaz!

nici Bach, nici o vioară, nici 5 strigări involuntare, nici albul, nici violetul și nici rozul, nici marmura și nici peluza verde, nici statueta albă din parcul părăsit; nimic din astea toate nu mai vreau! și veninul pare dulce, și amarul s-a-ngropat, și negru-i mai deschis, doar ochii mai închiși. așa, mereu, mereu, mereu; așa va fi. fibra miocardului se contractă în ritmul imperfect al tobelor, alveola nu reușește să țină pasul, mintea generează idei, picioarele au amorțit de mult. receptorii nu funcționează... nu acum! acum, și veninul pare dulce!

poate dacă cerul s-ar opri în loc, doar o secundă, ai înțelege că mortu-i mort, apus sub argilă, stins de lacrimile miresei lui. poate dacă ar tace orizontul, până mâine, ai reuși să crezi că și bastarzii ce îți bat în geam sunt morți, purtați de vânt. poate dacă ai orbi, ai avea curaj să lași edenul să îți soarbă, din retină, vlaga. și să te grăbești să găsești o gazdă putredă ca tine, grea de dor și de alcool.