fire de nisip

voi vorbi despre liceu, despre perioada în care am fost la liceu.

(1) clasa a 9-a - C.N. ”Grigore Ghica” Dorohoi

am intrat la liceu; cel mai minunat era că nu cunoșteam pe nimeni. nu mi-era dor de gimnaziu, deloc, nici de vechii colegi, nici de profesori. pentru că, sincer, nu prea am agreat multe persoane în gimnaziu. so, new life. am cunoscut persoane care mi-au devenit prieteni. prieteni care mi-au fost alături când sufeream din cauza restricțiilor stupide puse de bunică-mea (pe care nu o suport, btw), când eram fericită, când mi-era dor de casă. am cunoscut și persoane care m-au dezamăgit. din câte am observat eu atunci, profii erau total plictisiți de meserie, fără mari așteptări din partea noastră, și era destul de ușor. în special la mate și la info :)). dirigul era total absent. deși, când era vorba de absențele noastre, era mereu prezent. cel mai mult mi-a plăcut logica. deși acum nu mai știu nimic, atunci știu că eram pasionată de materia asta. am urât din toată inima istoria. aveam un prof imprevizibil :)). în mare, a fost ..frumos.

(2) clasa a 10-a - Gr.Șc. ”Dr. M. Ciucă” Săveni

yea, m-am transferat. drama vieții mele. am început anul școlar cu scârbă, pentru că mă întorceam la o majoritate de fețe cunoscute, neagreate. din 3 prietene foarte bune (pe care le aveam în gimnaziu), am realizat destul de repede că doar una mi-a mai rămas prietenă. m-am împrietenit cu încă o colegă (Mihaela :X...și-mi pare rău că a trebuit să te transferi!!). foarte repede, am realizat că biologia.......it's a serious shit. :)). primele 2 note au fost de 4, la istorie și la franceză, pentru că nu am crezut că e necesar să-mi fac temele :)). yea. deci eram eleva nouă, cu două note de 4 deja în a 2-a săptămână. it was funny. am demonstrat bineînțeles că nu sunt retardată, așa cum arăta catalogul, și asta fără prea mult efort. nu mi-am dat interesul prea tare în anul ăsta, așa că am terminat undeva, a 4-a pe clasă. și asta cu efort minim. ce să zic, clasa a 10-a am urât-o cel mai mult. din foarte multe puncte de vedere. nu eram de acord cu absolut nimic. unii profi mă urau, colegii mă urau pentru că mă aveam bine cu profa de română :)) it was funny.

(3) clasa a 11-a - Gr.Șc. ”Dr. M. Ciucă” Săveni

deja m-am resemnat că trebuie să-mi mai petrec 2 ani alături de acești oameni. deja devenisem foarte bună prietenă cu Ioana (John). ah, numai când îmi amintesc cine ne-o împrietenit... :)) it was funny. așa. a început anul școlar și mi-am propus să fiu prima pe clasă. it was extremly easy! so, am început să vânez notele cu 2 cifre. am început să fiu arogantă, am început să nu-mi pese de părerile celor din jur. mi-am văzut de ținta mea și aveam mereu statistica notelor celorlalți elevi buni din clasă. în clasa a 11-a am început și să fiu însetată de cunoaștere (bineînțeles, pe subiecte total paralele cu școala). îmi calculam absențele, cât să nu mi se scadă nota la purtare, pentru că eu chiar am crezut că a face 19 absențe este indicat :)). adică, nu vedeam de ce nu aș profita de ele, la ore precum fizică, geografie, biologie, unde uneori chiar nu aveam chef să merg. am chiulit, dar inteligent. :D. și mi-am atins scopul în final. it was funny.

(4) clasa a 12-a - Gr.Șc. ”Dr. M. Ciucă” Săveni

ultimul an alături de 2-3 oameni pe care îi agream și restul de vreo 2-3 sute pe care nu îi agream :)). cel mai marcant moment a fost când am cunoscut-o pe Andreea. and then, all became funny. yea. mergeam la școală pentru a căpăta informații. și la ore, și în afara orelor. m-am auto-proclamat detectiv :)). aveam strânse informații prețioase despre câteva persoane (lăbuș, lachi, laica, albă ca albastra, zato, simonel) :))) it was really fun. s-a terminat cam repede clasa a 12-a. cu niște chestii ce acum doresc a nu se fi petrecut. am învățat foarte multe lucruri, am învățat să nu-mi pese de cine nu trebuie, am învățat că trebuie să ignor ce-i în jurul meu dacă vreau cu adevărat să mi se împlinească un scop. colegii mă urau, pentru că mă aveam bine cu profa de română :)). then BAC-ul, then cluj.


the end

monștrilor

Am o armată de demoni însetați de ură. Îi alimentez în fiecare zi. Sunt supușii mei. Când vor fi destul de tăcuți, scăpați de setea ce momentan îi tulbură, îți jur că îi voi trimite în tine! Nu am adunat degeaba asemenea armată. Scopul meu este să te văd cum te zbați, cum îți smulgi epiderma de pe față de durere, cum îți arde stomacul plin de mucegai, cum îți putrezesc pleoapele peste ochii mincinoși. Vreau să văd cum îți vei implora zeul, invocându-l în milioanele de gânduri. Dar știi ce? Zeul tău nu egzistă! Și cuvintele tale false vor fi înghițite de timp, și inima îți va pompa cioburi de sticlă către creier. Tu crezi că vei avea parte de toleranță, de înțelegere? Evident că nu! Și știi de ce? Pentru că tu defapt nu egziști, ești inventat! Eu te-am inventat! Și așa cum eu te-am inventat, am toate drepturile asupra ta. Îmi aparții și vreau să nu mai egziști. Pentru că am creat un monstru. Și monștrii, monștrii merită chinurile demonilor. Monștrii merită moarte!

1 oct 2013 (un fragment :) )

altfel de apus

vene în crepuscul
crapă de ger,
sub privirea nemiloasă
a tiranului din tine.

luptă corbii peste noi
pentru nemurire,
și tu privești pasiv
prin norii groși de fum
ce ies cu silă din sicrie.

ne strigă demonii pe nume,
dar tu ignori,
și eu asemeni.

mișună gândacii morți
prin iarba sângerândă,
în amintirea nopților în care-ardeau,
zbierau, sub crucea de metal.
să îi mai omorâm o dată!

umbrele-au fugit de lângă noi
și au lăsat sinistre urme
către muzeu,
unde corbii cântă
despre nemurire.

chemare

pentru Iarnă...

pe cărarea blestemată
de un alb pătat cu negru,
eu îmi plimb adesea gândul
și blestem, nu foarte rar,
norul gri nepăsător
ce îmi toarnă-n față ploaie -
un acid apăsător -
și câțiva fulgi veseli,
fericiți că au scăpat
în sfârșit din tirania
iernii ce subjugă norul.

vezi tu, iarnă nemiloasă,
cum eu azi îți calc decorul?
fulgii tăi nevinovați
ce sfârșesc pe a mea talpă,
înțepați de ură,
plâng!

gânduri de decembrie...

e haosul din sanatoriu
ce-mi umblă-n vene-acum;
pitici deshidratați pe străzi
aduc onoruri clipei de triumf.
respir întâia oară,
sacadat;
și îmi târăsc în lume
gândul meu veșnic călător.

un mâine plin de haos
mă așteaptă dornic,
sadic,
să-mi spintece din mine
clipa de nemulțumire,
să-mi cânte oda bucuriei
și
să îmi ademenească gândul
pe tărâmul părăsit
dintre ură și iubire.

mă las pradă fericirii
și cer atât de mâine:
să-mi curgă cu nestăpânire
din cer în ai mei ochi,
măcar o rază de la astrul
ce m-a călăuzit o vară
în al meu drum prin lume.

nu mai am timp de un alt vers,
dar totuși scriu și sper
să nu mă rătăcesc prin labirintul
haosului nesimțit,
instalat peste-al meu gând
veșnic călător.

omul nu este un animal

mă enervează, mă disperă, mă scoate din sărite, mă irită psihic, îmi provoacă cancer la sinapse, îmi vibrează în ritm alert timpanul - când aud sau citesc undeva că omul este un animal.
biologic dacă vorbești, da' strict la ora de biologie, ok.
dar să spună oarecine într-un oarice eseu / tratat / articol & co. că omul este un animal, și să zică de instincte și de gândire animalică...it makes me sick! absolut instant mi se face greață față de persoana autoare a spuselor.

eu consider că atunci când omul și-a gândit soluții pentru a evolua (egzemplu să-și facă o unealtă, sau orice o făcut el după ce o gândit) , a depășit stadiul de ”animal”.

așa că, inapților, dacă vă considerați animale care încă sujeți la țâța mamei, vă rog frumos, faceți afirmația cu referire strict la persoana dumneavoastră, eventual a animalelor printre care ați crescut!

(cu referire în special la un oarecine care a scris asta într-un oarice articol :D )


cu minimă cordialitate
și un sincer ”arzi pe rug”,
    rox
-------------
    :)
-------------

a fost.

deschide-ți brațele
și absoarbe prăpastia;
lasă-te purtat de nebunia ei.
uită urletele ascuțite
ale călătorului rătăcit printre lumini.
și amintește-ți versurile mele,
ale străinei rătăcită printre lacrimi.

adu-ți aminte tu,
cum sta să curgă cerul,
cu tot cu nori,
în tine.

adu-ți aminte tu,
cum universul a tăcut,
s-a plecat la picioarele idilei voastre
și v-a gravat iubirea-n fiecare particulă de materie.

adu-ți aminte cum
creșteau salcâmi în părul ei
și îi ieșeau din pori
bezmeticele clipe infinite,
încununate cu fiori.

nu vrei să-ți amintești!

ferice clipa (m-a surprins inspirația la curs MAP)

n-ascund pitici isterici
să-mi cânte în timpan.
dar ferice clipa când
te-am auzit
și am înnebunit instant!

nu țin mistere
în ai mei ochi de gheață.
dar ferice clipa când
privit-ai tu în ei
și-ai împietrit instant!

în loc de sânge-n vene
un letal venin îmi staționează.
ferice clipa când
gustat-ai tu din jugulara mea
și ai murit instant!

gând

infinitul mă subjugă azi.

un apus de demoni regizat
întunecă orașul înecat de ceață.
lumina se refugiază departe de noi.
poate s-a săturat de drama din gânduri.
poate ne-a abandonat.
poate s-a supărat pe noi.
și fuge.



și punct. inspirație = 0. :-s

gânduri fără noimă

dacă viața îți dă lămâi, probabil că visezi sau ai problem psihice, pentru că viața nu dă nimic moca, totul se câștigă!

unde mai găsești în perioada asta orice care să nu fie comercial? christmas, christmas everywhere! fuck it, idiots! că știam că vine moș crăciun și fără să îmi supraîncărcați retina și timpanul de reclame stupide despre el.

noi nu mai suntem ceea ce iubim, domnu' stănescu! lumea s-a transformat!

raiul pe pământ nu poate eGZista, că nici vectorii nu eGZistă. dacă cineva crede că eGZistă, însiamnă că are probleme psihice!

timpul nu trece. doar pentru că omu o spus așa, nu însiamnă că și așa e.

realitatea nu eGZistă, realitatea e inventată!

nu are farmec să-ți faci planuri pentru a doua zi, pentru că orice ”mâine” devine un ”ieri”, în timp ce prezentul e continuu. omul trăiește prezentul cu o unitate mai mult decât trecutul și o unitate mai mult decât viitorul, pentru că, la naștere nu egzistă trecut, și după moarte nu mai egzistă viitor.

idiotule, niciodată nu ai să devii ce ai fost în trecut! da' dacă ești tâmpit, folosește scuza asta, că nu arăți decât cât iq ai. tu te transformi continuu. ai mai văzut tu fluture ce devine larvă?

nopțile albe nu sunt pentru zile negre! sunt pentru zile tot albe! că altfel nu are farmec.

http://www.youtube.com/watch?v=27Bh1D18lto

să-ți aduci aminte e bine. să ai ce să-ți aduci aminte e perfecțiune.

s-a terminat scandalul cu maidanezii? cine a câștigat? cu cine ții, cu mercador.ro sau cu tocmai.ro?

pentru Primăvară...

o, cobori tu peste mine,
primăvară cu extaz
și nu lăsa să putrezească
peste noi - uitarea.

dă tu grai la lume
să vorbească despre tine
să cinstească răsăritul
și să uite de morminte.

stinge tu tristețea
și haosul din juru-mi
și instalează lumii
setea de înstrăinare.

adu cu tine elixirul
gândurilor fără rost
pentru călătorii triști
ce pleacă azi din gări.

oprește tu secunda
ce-mi umple vena de istorii
și dă-i acea nuanță
de infinit fără sfârșit.

ascunde tu privirea
străinilor abandonați,
ascunde ceața orbitoare
și fățărnicia lumii.

cântă tu trei strofe
și-un refren de toți știut
și apoi privește cum
orașul se transformă.

o, vino tu,
primăvară, cu curaj
și instalează peste noi
setea de extaz!

și veninul pare dulce

nici Bach, nici o vioară,
nici 5 strigări involuntare,
nici albul, nici violetul și nici rozul,
nici marmura și nici peluza verde,
nici statueta albă din parcul părăsit;
nimic din astea toate nu mai vreau!

și veninul pare dulce,
și amarul s-a-ngropat,
și negru-i mai deschis,
doar ochii mai închiși.

așa, mereu,
mereu, mereu;
așa va fi.

fibra miocardului
se contractă
în ritmul imperfect al tobelor,
alveola nu reușește
să țină pasul,
mintea generează idei,
picioarele au amorțit de mult.
receptorii nu funcționează...
nu acum!

acum,
și veninul pare dulce!

poate dacă

poate dacă
cerul s-ar opri în loc,
doar o secundă,
ai înțelege
că mortu-i mort,
apus sub argilă,
stins de lacrimile miresei lui.

poate dacă
ar tace orizontul,
până mâine,
ai reuși să crezi
că și bastarzii ce îți bat în geam
sunt morți,
purtați de vânt.

poate dacă
ai orbi,
ai avea curaj
să lași edenul să îți soarbă,
din retină,
vlaga.
și să te grăbești
să găsești
o gazdă
putredă ca tine,
grea de dor
și de alcool.

30 oct 2013

nu voi mai posta pe blog. nu are rost. decizie irevocabilă. adio!

despre așteptări, optimism, pesimism, ideal

despre așteptări, optimism, pesimism, ideal
   -zise ellix

întâi să clarific de ce nu scriu cu majuscule. pentru că nu vreau să discriminez cuvintele. di ce unele să le scriu cu literă mare și restul cu litere mici? pentru că așa e corect? o fi corect, dar concurează corectitudinea cu principiul meu, și aleg principiul meu! scriu cu majuscule doar ce trebuie evidențiat.

hmm, despre așteptări, optimism și pesimism, mai și ideal. în primul rând să stabilesc legătura dintre astea patru noțiuni. optimismul și pesimismul sunt factori, idealul un scop, și așteptarea este o cale. relația este:
                    factori
(calea--------------------------->) scop
o cale influențată de factori duce la un scop.
tradus, așteptarea influențată de pesimism sau optimism duce la atingerea idealului.

am tot auzit din toate părțile că dacă ești optimist o să se petreacă ce-ți dorești, adică dacă aștepți ceva și factorul influențant este optimismul, idealul tău va fi atins. dar contrazic afirmația. în primul rând din experiență proprie, și în al doilea rând pentru că optimismul este mult prea departe de realism. dacă ar fi să fac o axă pentru optimism, realism și pesimism, ar arăta așa:
---------|----|--------------------------|------
          1    2                                   3
1 - pesimism
2 - realism
3 - optimism

în orice caz, așteptarea influențată de optimism poate avea consecințe periculoase. adică te pregătești pentru ideal cu optimism, nu mai gândești că poate se poate petrece ceva să nu-ți atingi idealul, și dacă se petrece așa situație, să nu îți vezi idealul împlinit, pot apărea dezamăgirile, decepțiile, depresiile (și alte cuvinte cu d).
în schimb, dacă lași pesimismul să te conducă în așteptarea ta, tu te pregătești pentru dezamăgiri din timp. așa că dacă or să apară, tu deja pregătit, nu te mai surprind. iar dacă așteptarea are un rezultat pozitiv, îl vei primi cu satisfacție.


bla bla bla, nu mă pot concentra acum deloc. degeaba mă chinui. am să revin la idei.

nu sunt

”Roooooox! ” (de ce așa?)


”Revoluția evoluției” - o carte mișto

gândesc haotic. nu se leagă.
s-ar putea că nu sunt eu încă.
sunt om, cu prea multe idei, dar nu sunt încă eu. eu sunt departe în univers și plutesc în toate direcțiile. într-un proces de metamorfoză. nu știu când mă întorc. când am să vreau cu adevărat probabil.
shit! cine o să înțeleagă?



eu sunt absentă, 
într-un proces de retragere lentă.
mă inspiră ora înserării
și sarea de pe fundul mării.
mă târăsc pe drum
și intenționat mă împiedic în scrum.

voi cei ce fugiți,
opriți-vă, trăiți!



18 octombrie 2013 - coșmaruri, meditare, gânduri ample - romane nescrise, neînțelegere, concluzii, nu sunt încă eu.

pentru Toamnă...

mă scald în ploaie azi!
e infernal și râd.
nu am dormit de mult.
lichidul roșu din capilare
s-a uscat.

cu flori în păr,
cununi de crini,
școlărițele visează.

cadavrele de ieri
acum s-au mai uscat.
și bocetul s-a mai oprit,
văduvele s-au resemnat.

numai ploaia, tacticos ne cântă.
le cântă mirilor tăcuți,
copiilor ce încă nu-s născuți
și morților ce zac pe mese azi.

copacii se dezbrcă lent
însetați de sodomie.
dar noi nu știm, noi știm că-i toamnă.
copaci - actori tăcuți,
demoni nemiloși,
pe care toamna îi transformă.

tu, toamnă ce-mi alungi
culorile din curcubeu,
de ce nu mori și tu?
de ce nu-ți cumperi un mormânt?

și zboară pălării de pasageri prin aer
sau poate-s numai corbii rătăciți,
distorsionați de vânt și gânduri,
de copaci nebuni
și de vulgare rânduri.

Haos

e haos plin de aripi,
acum e primăvară.
deși afară cerul scuipă viermi lichizi
ce urlă după ajutor,
aici urlă visele de mai,
de primăvară.

e haos plin de versuri,
și de refrene neritmate.
tu nu-nțelegi, nu știi,
că nu asculți,
tu nu auzi.

mii de sclipiri
și mii de felinare
dansează la răscrucea drumurilor.
e haos. nu-l opri!

stau stâlpii veșnici martori
la roiuri infinite de gânduri despre ...
și nu se miră,
c-au ascultat destule;
se bucură și ei tăcuți
în felul lor.

lunaticii de la azil
fug pe străzi de dor.
ți-am zis, e haos.
e haos plin de aripi.

asfaltul rece de la stropi
prinde glas sub pași
și râde.
l-a spălat și râde alarmant.
și cum să nu pășești,
când te-a captat în haos?

dezordine și haos.
aleargă unicorni prin vene,
se-mpiedică în capilare
cad și se ridică.
fierbe epiderma în flacăra din gând.
sub fumul gros îmi zic:
e haos! nu-l opri!

Zi albă

d a !

Planific ceva. O zi albă de data asta. Nu vreau să dorm azi.

Eniuei, nu despre asta vreau să scriu. Vreau să comentez ceva. Am auzit de niște vorbe pe care le-a spus nu știu cine, că persoana de la care am auzit nu a menționat autorul. E vorba de cam așa ceva: ”Pământul nu l-am moștenit de la strămoșii noștri, ci l-am împrumutat de la copiii noștri”. Părerea mea? Numa un om prost poate spune așa ceva, și spun asta după ce am privit citatul din mai multe perspective. No bine, că am rămas oarecum cu un gust amar când am văzut ce stare de filozofeală autistă i-au creat aceste vorbe ființei de la care le-am auzit; parcă își găsise sensul vieții. Domnie feri-mă! Amu să spun explicațiile.
În primul rând, presupunem că e adevărată prima propoziție, că pământul nu e moștenit de la strămoșii noștri. Dacă luom prin recursivitate (of, facultatea asta), a doua propoziție din frază este falsă, pentru că și copiii noștri sunt tot oameni ca noi, cu strămoși și urmași, la care se va aplica aceeași proprietate, că pământul e împrumutat de la progeniturile lor. Și astfel se crează un loop infinit, din care reiese prostia omului ce-o zis așa vorbe.
În al doilea rând, pământul ăsta e al nimănui. Se petrece doar că noi suntem pe el, dar noi suntem numai pentru o perioadă, apoi îl completăm cu leșul erodat de viermi. Deci oarecum, pot să spun că pământul îi împrumutat de la el însuși, nu de la alte viitoare cadavre ce vor putrezi în profunzimea solului (sau no, la suprafață dacă nu-l găsește nimeni pe Gheorghe spânzurat între boscheți).
În al treilea rând, de ce se gândesc oamenii atâta la lucrul ăsta? La moșteniri și lucruri din astea? Materialiștii! Se deduce clar că cel ce-o spus aberația, era un materialist invidios pe vecinul că are mai multe capre decât el pe peluză. Și s-o gândit că hai să spună așa, să se scuze că el are mai puțin, dând vina pe copiii lui, care i-au împrumutat mai puțin pământ, și nu are unde să țină atâtea capre cât are vecinul, pentru că vecinului i-au împrumutat copiii mai mult pământ.
Gata, că mă deshidratez numai la gândul că individul merită moartea prin scuipare între ochi!

altceva

mi-e frică

din nou

se-ascund cadavre-n ceai

și mișcă dacă sorb.

plutesc celule-n apă

și fug de frig și de alcool.

dorm păianjeni verzi

sub varul alb din hol

și dracii îi hrănesc.

și-n vânt sunt pânze

și-atârnă de pervaz

și se izbesc de epidermă

și se transformă în acid

și ard.

chibritele nu se aprind,

oxigenul s-a sfârșit.

mori!

Despre amuzament

Despre amuzament
         zise Ellix

Ce înseamnă la mine amuzamentul?
Eu știu mai multe tipuri de amuzament, peste care am dat de multe ori. Ăstea-s mniezu:

1. Când te amuzi așa, sec, fără prea mult zgomot. Este atunci când ori ești prea obosit sau plictisit, ori nu te simți bine alături de persoana de lângă tine (sau persoanele), ori nu mai ai energie (recomand o ciocolată întreagă mâncată ca pe biscuit în cazul ăsta, sau un nes dat pe gât direct din plic), ori gluma care ți s-a zis îi ceva oroare a gândirii, ori alte cauze minunate ca astea care le-am enumerat.

2. Când râzi și te ții de ombilic. Este atunci când ești drogat (nu neapărat cu ilegale legale, poți fi drogat și la figurat...știu eu ce zic). Tipul ăsta de amuzament apare când ești fuarte (da, fuarte, cu U) fericit din pricina a ceea ce se petrece pe lângă tine. Te apucă râsul isteric caracteristic, și uiți câteodată că ești în afara spațiului privat. Da nu contează, râzi, că doar trăiești într-o țară liberă, nu-ți pese de semenii tăi! Grav îi atuncia (da, atuncia, cu A la final) când durează mai mult de un sfert de oră / sesiunea de râs. Și nu-i grav dacă râzi mai mult de un sfert de oră, da pe alte subiecte. Da n-ai cum să nu râzi, când ți se petrec anumite situații, cum ar fi atuncia când știi că pe cineva de lângă tine îl exasperează amuzamentul tău. Atuncia îi cel mai bun moment pentru o sesiune de râs isteric. Sau când cineva se împiedică în câmpul tău vizual, sau când îți amintești ce-ai făcut acu 2 ani (nu contează locul sau ora, important îi că e momentul potrivit pentru râs isteric).

3. Când râzi pe înfundate. Asta se petrece în special la ore, sau când stai la masă cu părinții și ai invitați și frate-tu te ghiontește pe sub masă. Adică, de ce nu e permis râsul în timpul orei? Să strănuți ai voie. Da, știu, strănutatul nu-l poți opri, daaaaaar, nici râsul nu poate fi oprit. Că așa suntem noi ominii făuriți pentru a râde. Și dacă te vede profa de bio că abia te abții din râs, și-ți zice să spui la toată clasa de ce râdeai ca să râdă și ei, tu ce faci? Mai ales dacă te gândeai la ce-ai făcut tu acu vreo 2-3 ani, când erai mic și prost. Ai două variante: să fii sincer sau să fii prost. Să fii sincer: povestești la toată clasa cum dădeai tu foc la castane (a se interpreta altfel, cum se dorește), și riști ascultare din toată materia pe tot parcursul restului anului. Să fii prost: taci, sau îți ceri scuze, și riști ascultare din toată materia pe tot parcursul restului anului. Eu am ales prima variantă, pentru că e mai amuzantă! Yes!

4. Când râzi pentru că ești prost. Tipul acesta de amuzament e ca al oamenilor împliniți. Dacă ești lipsit de înzestrare neuronală, ești mereu fericit, râzi mereu la toate glumele, râzi de toți oamenii și de toate gesturile pe care le fac, și ești trist numa câteva secunde, atunci când ești beat, dar îți trece repede. Și acești omini care râd de proști ce îs, îi zărești foarte ușor: îs ăia care râd pe replay, adică cu aceeași tonalitate și intensitate mereu. Râsul este de scurtă durată, dar frecvent.

Despre ce să faci când n-ai ce face

Despre ce să faci când n-ai ce face
         zise Ellix

Așadar, tu ce faci când te plictisești de ți se scurge lichidul din cavitatea bucală? Dacă răspunsul tău este că nu faci nimic, și aștepți să îți treacă plictiseala de la sine, eu propun niște soluții:

• Ai putea să îți iei un câine, eventual unul de la adăpost (pentru că mititeii abia așteaptă stăpâni care să aibă timp liber pentru a se juca cu ei), și să te joci cu el până cade în somn profund, de la oboseală.
• Ai putea să ieși afară și să încerci să identifici plantele din jurul tău; și pentru fiecare plantă pe care o descoperi, poți să-ți iei o bere. Numai că dacă ești biolog, nu recomand asta. Recomand numai la cei care nu știu mai mult de 4 plante (păpădie, nuc, brusture și iarbă de eGZemplu).
• Poți să ieși și să te postezi într-un loc ”în umbră” și să te uiți la oameni, și să încerci să ghicești ce șampon folosesc. Numa că dacă nu ai vreun pretin cu care să faci pariuri, o să pari un dobitoc fără viață, obsedat sexual, emo, satanist, masochist (așa o să zică lumea).
• Eu zic să nu te rezumi numai la net și pc, atunci când te plictisești. Sunt într-adevăr chestii interesante de făcut pe net, dar să stai numa la pc, e stresant pentru organele tale. De când nu ai mai vizitat locul ăla sinistru numit bibliotecă? Tu știi câte lucruri poți să găsești pe acolo? Poți să te duci și numa să citești 2-3 propoziții din cărțile ale căror titluri ți se par interesante, că tot ieși de acolo mai cult decât după o sesiune de 5 ore la pc.
• Ia-ți un pretin, pune-ți aiFonu să înregistreze și faceți o poveste în care fiecare să zică câte 6 cuvine când îi vine rândul. Apoi dați PLAY la ce-ați debitat și vă amuzați.
• Dacă tot ai miliarde și miliarde de minute în rețeaua ta telefonică, ai putea să suni pe un om oarecare și să-i predai o lecție de ..viață! Nu știu, pe ce temă dorește neuronul tău.
• Fă-ți un autoportret genial, scanează-l, imprimă-l în format de fotografie de buletin și lipește-o pe buletin, pentru că știm cu toții că nu ai ieșit extraordinar de bine în poza pe care o ai acum pe cartea de identitate.

[to be continued...]

Despre cum să te dai cu parfum

Despre cum să te dai cu parfum
           zise Ellix

Parfum, parfum, parfum....substanța aia făcută din ingrediente dubioase cu diferite miresme. Știi ce e ăla un parfum, nu? Foaaarte bine! Dar știi să te și utilizezi de el?
Știu că e vară și puți, dar nu trebuie să te dai cu un flacon de parfum ca să ascunzi asta, pentru că putoarea tot rămâne, și se împletește cu jumate de kil de urină parfumată și ajungi la un miros de se ofilește plopul când treci pe lângă el. Am avut azi o experiență, ce sper să nu mi se mai repete, și anume: mergeam liniștită împreună cu apa minerală, când trece pe lângă mine o domniță, a cărei mireasmă m-a făcut aproape să-mi golesc stomacul de plăcinta ce am ingerat-o de dimineață. Chiar nu îmi era în plan să trec prin asemenea experiență.

Eu zic așa:
1. SPALĂ-TE! Regula numărul 1 este aceasta...și dacă tot nu vrei să emani putoare pe unde treci, ai face bine să nu te speli doar o dată pe lună, că e vară, și căldura amplifică putoarea. Gândește-te la semenii tăi, dacă de igiena ta nu îți pasă.

2. DEODORANTUL! În plus, ca să nu puți, te poți da cu deodorant antiperspirant. Eu recomand să alegi unul cu mirosul foarte slab, dacă se poate și fără miros, da care să-și facă treaba. Și asigură-te că te-ai spălat înainte, că deodorantul ăsta nu ține loc și de săpun.

3. PARFUMUL! Vreau să te anunț că o sticlă de parfum nu este de unică folosință. Deci nu e nevoie să-l folosești pe tot odată, pentru că nu se va strica, și-l vei putea utiliza și cu alte ocazii în siguranță. Parfumul îl recomand în cantități foarte mici, astfel încât numa tu și maxim un metru în jurul tău să fie afectate de acea apă de colonie cu care te dai. Pentru că sunt oameni care chiar nu ar vrea să miroasă cu ce te-ai dat tu chiar din momentul când apari cu un kilometru în fața lor.

Mersi!

Despre Omu' Paiangăn

Despre Omu' Paiangăn (funny)
    zise Ellix

Probabil că și tu ai aflat de Omu' Paiangăn de Cluj - Napoca .
Acuma no, cum să te abții cân' vezi tăt felul de oameni cățărați pe clădiri, sau pe acoperișuri, în copaci sau chiar pe la balcoane să le zici în felul următor: ”Dă-te jos mă, omu' paiangăn, ninune din nădragii tăi, prințule!”. Eu personal nu mă pot abține, și chiar am pățit să-mi iau o ceartă de la un nene ce uda niște flori pe o terasă, la înălțime ce-i drept. Deși nu văd de ce s-ar simți cineva ofensat că îl identific cu marele erou, Omu' Paiangăn; ar trebui să se simtă flatat, nu? Adică totuși, e vorba de un erou, de un personaj bun, nu mi se pare o jignire. Și acuma no, dacă eu nu mă pot abține din a da asemenea replici, până la urmă trăim într-o țară unde exprimarea este liberă, deci am dreptul să-mi exprim opinia. Și dacă eu l-am confundat pe nenea cu Omu' Paiangăn, dacă el ar fi fost o țâră mai deștept, ar fi trebuit să mă considere o oamă cu probleme la sinapse, nu să se ia de mine că zic ceva. Anyway, întâmplarea a fost destul de amuzantă în ansamblu, și nu, nu am să mă opresc prea curând, pentru că sunt bântuită de Omu' Paiangăn și mi se tăt înfățișează în foarte multe situații.

Despre fericire și tristețe (1)

Despre fericire și tristețe (1)
       zise Ellix


De multe ori spunem că suntem fericiți și de alte multe ori spunem că suntem triști. De ce apar oare aceste trăiri? Ce rol au ele? Eu m-am gândit puțin și am ajuns la concluzia că atât fericirea cât și tristețea sunt necesare printre trăirile noastre, pentru că ne ajută să ne formăm ca oameni, ne ajută să percepem situațiile prin care trecem ca fiind bune sau rele. Și asociez aici bune cu fericirea și rele cu tristețea.

Dar am putea oare să fim numai fericiți sau numai triști? Răspunsul meu este NU! Un om nu poate fi doar fericit, oricât de mult s-ar strădui să păstreze această trăire. Pentru că la un moment dat, tot se va petrece ceva care să-l întristeze. Oamenii se întristează foarte ușor, și câteva eGZemple de situații care îi întristează chiar și pe cei mai fericiți oameni sunt: atunci când o persoană pentru care a dezvoltat sentimente pozitive (dragoste în general, orice tip de dragoste)  moare, atunci când tot o astfel de persoană îl rănește prin intermediul cuvintelor (def: cuvânt = dușmanul și prietenul omului; două antonime ce se intersectează în această noțiune; sensul lui depinzând foarte mult de cum știi să jonglezi cu ceea ce noțiunea semnifică, adică cuvintele), atunci când un plan nu se realizează, sau atunci când intervin decepțiile. În concluzie, un om nu ar putea fi doar fericit. Dar trist poate fi tot timpul? Da, poate fi, dar numai dacă își dorește el asta. Numai dacă nu reacționează la toți factorii care l-ar putea face fericit. Adică eGZistă oameni care nu vor să se bucure pentru lucrurile bune ce se petrec în viața lor, nu le apreciază și dimpotrivă, ajung să le vadă tot ca pe ceva rău. Am întâlnit o astfel de persoană, și pot zice că părerea mea este că avea nevoie de psihiatru. Pentru că atunci când ajungi să vezi în tot ce se petrece în jurul tău doar rău și amenințare, e foarte clar că suferi de lipsuri la sinapse.

Din fericire și tristețe poți învăța foarte multe lucruri și te ajută enorm în procesul de învățare despre sine. Un om, toată viața lui trece prin numeroase schimbări, și în continuare mă voi referi la cele de ordin psihic, nu fizic. Omul se schimbă după fiecare situație prin care trece, chiar dacă această schimbare nu este vizibilă. Schimbarea nu poate fi vizibilă, dar un ansamblu de schimbări este vizibil. Astfel, pentru ca noi să observăm evoluția sinelui, trebuie să trecem atât prin situații triste, cât și prin situații fericite, pentru a ne forma anumite percepții despre ce se petrece în jurul nostru. Pe scurt, dacă o situație ne face fericiți, o vom repeta, dacă ne face triști, o vom evita. Și aici apar schimbările. Pe rând. Observăm apoi peste ceva vreme că ne-am schimbat. Dar defapt, procesul de schimbare, pe lângă faptul că este în continuă evoluție, a și început cu mult înainte să ne dăm noi seama de schimbări.
Pot spune că tristețea și fericirea sunt trăiri fundamentale în descoperirea și evoluția sinelui.


E mai bine să fii fericit sau trist?
Răspunsul la această întrebare depinde foarte mult de situație. Uneori, situațiile ne impun una din aceste două trăiri și nu este tocmai indicat să nu calculăm și situația, când vine vorba de ele. Este bine să încerci să fii cât mai fericit, dar nu te poți numi om dacă nu ai momente de tristețe. Eventual te poți numi robot, dar om nu, din moment ce și tristețea este o trăire fundamentală ce contribuie la formarea omului.


(Aș mai scrie niște notițe, dar voi face o continuare la această postare cândva.)

Despre invidie

Despre invidie
      zise Ellix

Ce este invidia?
Eu zic așa: invidia e o stare care consumă foarte multe resurse din puținele resurse ce le oferă numărul redus de neuroni ai persoanei care se zbate trăind cu această stare pe umeri. Pentru că dacă ești destul de înzestrat la minte, you don't give a shit pe ce se petrece în jurul tău, cu ceilalți oameni.

Pe ce sunt invidioși oamenii?
Oamenii sunt invidioși pe orice. Da, pe orice! Pot fi invidioși pentru că tu ai ceva ce ei nu au, pot fi invidioși că tu ai reușit ceva și ei nu, pot fi invidioși că tu ai condiții mai bune și ei nu, pot fi invidioși că tu stai ca o lehuză și primești bani de la părinți și ei sunt nevoiți să muncească pentru a trăi. (Și muuuulte alte motive)

De ce sunt invidioși oamenii?
Oamenii sunt invidioși pentru că nu sunt ei înșiși împliniți. Un om invidios este un om frustrat, ce tânjește la binele altui om. Astfel, dacă ești un om împlinit din toate punctele de vedere, adică să te mulțumești cu ceea ce ai și să te gândești doar la evoluția propriei persoane în raport cu poziția actuală, nu ai cum să fii invidios pe nimeni și nimic. Un om invidios se raportează mereu la cei din jurul lui, aspiră la ceea ce au ceilalți, în loc să gândească să facă acțiunile în favoarea propriei evoluții. Așa că el, comparându-se cu situațiile altor semeni, ajunge la frustrare în cele mai multe cazuri, nereușind să se bucure de reușite și de evoluția lui, fiind într-o competiție continuă.

E bine să fii invidios?
Eu zic că nu e bine să fii invidios. Oare nu e mai frumoasă viața când vezi că ți-ai întrecut propriile tale situații? Când vezi că ai urcat pe scara evoluției, ca om, ca persoană? Că ai reușit un țel pe care ți l-ai propus? De ce să te raportezi la alții când ai la îndemână opțiunea să-ți croiești propriul drum în viață? De ce să te intereseze ce fac semenii tăi? O duc mai bine decât tine? Felicită-i și bucură-te pentru ei. Dacă vei fi invidios, vei demonstra că nu ești mai bun ca ei, ci ești doar un frustrat care trăiește în umbra altora, pășind în urma lor. Poate că ajungi să atingi o stare a unui alt om, dar tu, dacă erai invidios, înseamnă că erai în spatele lui, deci când ai atins acea stare, e foarte posibil ca el să fi evoluat mai mult, deci o altă provocare pentru tine. Și vei trăi mereu așa, în competiție.

Ce părere am eu despre invidie?
Părerea mea este că invidia este un lucru rău, precum rugina la fier. Pur și simplu macină sufletul unui om, îl mănâncă lent, până ajunge un nimic. Nu văd nimic bun în a fi invidios, doar îți faci rău ție mereu, când te raportezi la semenii tăi.

Cum să scapi de invidie?
Gândește pozitiv. Ești viu, deci ai un avantaj, poți să-ți făurești viața așa cum vrei, și să nu trăiești în umbra altora. Soluția este să te concentrezi pe propria persoană și să te bucuri sincer pentru reușitele altora. Dacă vei face asta, vei avea numai armonie în suflet, o stare pozitivă, care te va ajuta foarte mult să-ți îndeplinești propriile țeluri, și să-ți canalizezi toată energia pentru propriile scopuri.

Despre prostie

Despre prostie,
         -zise Ellix

--precizări, tipuri, concluzii

În primul rând, ce înțeleg eu din prostie? Păi să îți explic. Eu prin prostie înțeleg starea aia inertă a creierului care nu este apt de a răspunde provocărilor lansate de anumite situații sau persoane. (Mă refer la faptul că un om prost nu știe să se comporte în anumite circumstanțe, sau cu oamenii, nu știe să vorbească fără a atrage muște și paiangăni pe lângă orificiul bucal, singurele vietăți, bineînțeles, care îi dau atenție atunci când deschide gura de aur.)
Eu zic că sunt 2 tipuri de proști:
-TIPUL 1: prost prost: acest prost, așa a moștenit el genetic prostia, dar are șanse să învețe dacă își dă interesul și să își dezvolte capacitățile și aptitudinile.
-TIPUL 2: prost but: Acest tip de prost, este cel mai comun. E vorba despre oamenii ăia care nu conștientizează că îs proști și oricât te-ai ține de ei să învețe ceva, ei or să se creadă singurul buric al Pământului și în niciun caz nu o să îți dea atenție, pentru că ei ”știu deja tot”. Acești proști sunt incurabili.

Cum poți să îți dai seama de ce tip aparține un prost? Foarte simplu: încearcă să îi spui ceva afirmativ. Dacă persoana aia îi un pic nedumerită și se uită la tine așteptând explicații suplimentare, atunci îi prost prost. Dacă îți neagă din start afirmația, îi prost but.

Sfatul meu este să te ferești de asemenea proști buți, pentru că nu există nicio licoare magică să-i scoți din lumea lor. Pentru că da, au o lume proprie, unde tot ce ei zic este perfect, și restul oamenilor nu au ce căuta să le strice fericirea cu afirmații contrare față de ceea ce cred ei.

În concluzie, dacă cunoști asemenea persoane, să le testezi bine, să vezi dacă nu cumva suferă de prostie incurabilă, înainte să îți bagi vreo doză de încredere în ei, sau speranța că o să-i aduci pe calea cea bună.