depravare

mâini murdare
ating
roşul viu al sângelui muribundei.
guri nesătule
şoptesc vorbe din altă lume.
şi toţi dansează lângă morţii
fără flori de crin pe pleoape,
ce înghit ţărâna aspră
fără viermi.

unde sunt?

pleacă capu-n faţa mea
îngerul durerii,
indignat de nepăsarea,
depravarea,
ce-a cuprins 
o lume-ntreagă.
tăcere. şi s-a stins şi el.

nu cer, nu vreau să înţeleg.

şi toţi dansează
lângă altar;
unde pruncii nenăscuţi
sunt scoşi şi îngiţiţi
de foamea zeului  ce-ntinde aripi
peste pământul
călcat de toţi.

şi te-am zărit pe tine,
un nimic ce cântă despre
teama de înstrăinare,
resemnat;
la dreapta zeului
ce ţi-a promis
că-ţi udă-n fiecare zi
ţărâna sub picioare.

mă trage abisul;
mă sting.
negru.

când am să

 cand am să mor (doar două strofe scriu din ea)

[ ... ]

când am să mor,
să îmi ciopleşti pe trup
tot ce crezi tu despre mine.
să-mi scrii adânc cât mă urăşti;
să rupi din mine tot
ce crezi că-ţi aparţine.

când am să mor,
să nu plângi peste mine.
deschide-mi ochii doar
şi toarnă ceară peste ei,
să-i am mereu deschişi.

[ ... ]

împliniri

cum stai captiv între gândaci, tu, corp străin.
şi nu-ţi mai simte pielea muşcăturile
insectelor ce se hrănesc din tine.

încerci să tragi în tine, în balta de absenţă,
mila unui înger plimbăreţ
ce  te-a zărit zbătându-te-n prostie.
nu reuşeşti. râde de tine.

aminteşte-ţi tu cum îi şopteai
unei inimi dezgolite, totul despre primăvară.
aminteşte-ţi tu apoi cum încercai
s-o tragi într-un abis de gheaţă,
sadic aruncând în ea cu
spini uscaţi. de salcâm.

priveşte-n sus cum se destramă norii
şi curg pe faţa ta plesnindu-te fără milă.
singur, în balta de noroi ce te soarbe lent,
hrană pentru gândaci flămânzi ce trag din tine,
asta ţi-a fost ultima dorinţă.
lasă îngerul să zboare,
nu-l păta cu prostia ta.

revenge

Aşa.

lisp help

cum ştergi un atom de pe toate nivelurile unei liste folosind funcţiile map:

(defun sterge (l at)
    (cond
        ((and(atom l)(equal l at)) nil)
        ((and (atom l)(not(equal l at))) (list l))
        (t (list (mapcan #' (lambda (l) (sterge l at) ) l)))
    )
)

Coralina

cameră anostă de spital,
pereţi dezgoliţi de culoare,
reci şi aspri
duhnind a spirt ieftin.
pat adânc cu margini de fier supt de rugină.

searbădă stă Coralina
mâncând perfuzii de morfină.
cancerul o mănâncă pe ea.
respiră spitalul şi
spitalul o respiră pe ea.

Coralina nu plânge,
înghite în stomacul rupt
toate lacrimile,
hrănindu-şi viermii ce abia fac ochi sub
cancer.

nimeni nu se-ndură
să-i ducă ei seminţe
de soare şi
să-i soarbă tot medicamentul
să îi rămână boala.

Coralina astăzi moare şi
în ea încă se zbate
un ultim fir de boală
ce zgârie nucleul
unui ovul pierdut în timp.

despre românia, cfr şi zăpada

despre românia, cfr şi zăpada
            -zise ellix


deci, nu ştiu cum să reacţionez. eu chiar credeam că e o  glumă asta cu românia surprinsă de zăpezi. ideea e că niciodată nu m-a interesat subiectul, şi mereu trecea pe lângă mine, provocându-mi ceva greaţă de care scăpam oarecum uşor. revenind la rutină.

dar de data asta sunt puţin prinsă în subiect. ce mă deranjează cel mai mult e siguranţa nesimţită pe care o au românii. adică or văzut că vine tot neamul zăpezilor peste noi, da te-au lăsat să-ţi iei bilet de tren pe o rută de aproape 12 ore. 12 ore în care poate veni lejer şi o apocalipsă pe aici, pe la noi. doamne feri-mă, că numai autişti nedezvoltaţi egzistă în românia. îmi vine să spun orice despre cfr (prin orice mă refer la lucrui care sunt departe de a fi pozitive). dar zic atât: faci 2000 de km în 2 ore şi umpic (cu avionul), ajungi în bucureşti, şi apoi faci 700 km în 12 ore, cu cfr (minim 12 ore, că se mai petrec cine-ştie-ce chestiuni minore de rămâi în mijlocul pustiului câteva ore aşteptând să treacă primejdia). mai bine mergi cu calul, ca pe vremuri. măcar ăla nu se teme de gâzele ce-i intră-n ochi. îmi şi închipui cum merge trenul liniştit şi vede ăla ce conduce o cioară la 2 km; opreşte trenul şi-i dă prioritate, să nu doamne-feri să se ciocnească şi să rănească cioara.

la noi în ţară, de când sunt eu conştientă că egzist, prima ninsoare din iarnă, mereu a dat bătăi de cap la 21 de milioane de oameni. nu mă mai întreb de ce, pentru că ştiu că sunt înconjurată de retarzi. dar serios.. să auzi în fiecare an aceeaşi poveste? parcă-parcă simt că ar trebui să fie actualizat imnul ţării cu fragmente din povestea asta. măcar nu ne-am mai minţi singuri.

amintire:
mă duceam spre casă acu vreo 2 ierni, şi bineînţeles, ca de fiecare dată a trebuit să rămân în vereşti aproape 2 ore, să ne pună locomotivă pe cele 2 vagoane ce plecau spre botoşani. 2 ore! pentru o treabă ce în cluj se face în 15 minute (maxim). şi ce se întâmplă? îngheaţă trenul pe şine :)))). yea, şi nu-l mai mişcă nici apocalipsa. în ciuda faptului că îmi îngheţa căţaua de frig (am inserat-o în geacă şi n-o avut treabă până la urmă), nu m-am putut abţine de la un râs isteric. mă uitam la toate feţele de ţărani panicaţi şi îmi venea să râd. malefic. am ieşit umpic din tren, şi mă uitam cum transpirau toţi pe acolo încercând să rezolve problema. râdeam de toţi. ar fi trebuit să aşteptăm să vină o idee de vară pe la noi, să ne dezgheţe. nu mai ştiu la ce mă gândeam atunci, dar aveam destule scenarii şi idei care-mi alimentau starea de bine. it was fantastic. noroc de mangalia că ne-a luat şi pe noi din mers către botoşani. good people is good.

măcar bine că dacă are trenul de bucureşti întârziere 3-4 ore, nu pierzi avionul din otopeni programat să plece la o anumită oră. di ce? pentru că şi ăla are întârziere la decolare :)). tot de 3-4 ore. ah, mă amuz.

--

unde ascunzi ploile de nămol?
tu -
ce creezi prunci
din cele mai uscate bucăți de țărână?

privirea ta - rece -
sfâșie întunericul
și trimite valurile
în pântecul sfârtecat al oceanului.

îți duci mereu pasul
pe cărarea pavată cu cărămizi arse
de lângă lac.
te izbești de fiecare ciot de salcâm
și blestemi fiecare zid ce se impune în fața ta.

eu știu. eu sunt om.
atâta timp
cât am limbă să mint
și ochi să închid,
sunt om!
știu că ai venit după mine,
dar nu mă poți smulge de aici!

vraja Fiarei

îmi acopăr pereții rănilor de tot felul
cu sare.
încă mai port pe mine destulă carne
să-mi înfing unghiile tocite
pentru a simți cum curge viață
în această cușcă pentru moarte --
trupu-mi -- .

oglinda m-a capturat într-un joc
dezastruos,
hrănit din vlaga mea.
sângele meu din oglindă
râde isteric
invocându-mi frica.
îmi aud frica,
cu strigătele ei de unică folosință.

Fiara îmi dă târcoale.
de pe umărul zdrobit al cerului,
o aud cum zbiară către mine,
cum îmi ademenește suflarea
să atingă oglinda.
îmi adâncesc ochii în orbite
și aștept.
aștept să iasă din mine
și ultimul strop de vlagă,
și ultima suflare,
și eu să ies din mine.

Fiara îmi înțeapă mintea
cu urletele de acid.
vrea să mă contopesc cu oglinda,
să-mi brăzdeze pe buze numele ei,
s-o invoc în mijlocul oceanului,
unde plutesc în neștire.

deja în agonie,
nu-mi mai simt viața.
unde e acum pustiul,
ca să rupă vraja?

de sus

încearcă azi să mă atingi.
simți?
ignoranță, putere;
simți cum supremația mea te subjugă lent?
sper că îmi percepi
dorința arzătoare
de a te vedea rece,
de a vedea viermii flămânzi
cum se hrănesc din inima ta moartă.
sper să-mi guști triumful
ce-ți provoacă greață!
îmi simți gheața din vene,
când mă atingi?

vibrez deasupra ta
în ritmul nepăsării
și-ți guvernez cugetul
prin vrăji nerostite.

destul ai plâns.
oprește-te și întoarce-te
în cuibul de vipere alcoolice,
unde te-ai născut!
pentru că eu nu te cunosc.

letal

sub suspine și sub rânduri,
îți ascunzi tu slăbiciunea
și aștepți să curgă-n tine
doar letalul meu venin.

ceri iertare de la demoni
și-i invoci în rugăciuni,
neștiind că ei veninul
ți-l ascund adânc în vene.

din formol ai scos tu ochii
Afroditei, să-mi aduci
și să-ți dau la schimb o clipă
de iertare și iubire.

dar uitat-ai tu, străine,
că eu nu mai am nevoie,
nici de ochi, nici de suspine,
nici de rânduri sau iubire.

și uitat-ai tu, străine,
ce gust are-al meu venin.
dar îl ai acum în vene,
complotând la moartea-ți lent.

fire de nisip

voi vorbi despre liceu, despre perioada în care am fost la liceu.

(1) clasa a 9-a - C.N. ”Grigore Ghica” Dorohoi

am intrat la liceu; cel mai minunat era că nu cunoșteam pe nimeni. nu mi-era dor de gimnaziu, deloc, nici de vechii colegi, nici de profesori. pentru că, sincer, nu prea am agreat multe persoane în gimnaziu. so, new life. am cunoscut persoane care mi-au devenit prieteni. prieteni care mi-au fost alături când sufeream din cauza restricțiilor stupide puse de bunică-mea (pe care nu o suport, btw), când eram fericită, când mi-era dor de casă. am cunoscut și persoane care m-au dezamăgit. din câte am observat eu atunci, profii erau total plictisiți de meserie, fără mari așteptări din partea noastră, și era destul de ușor. în special la mate și la info :)). dirigul era total absent. deși, când era vorba de absențele noastre, era mereu prezent. cel mai mult mi-a plăcut logica. deși acum nu mai știu nimic, atunci știu că eram pasionată de materia asta. am urât din toată inima istoria. aveam un prof imprevizibil :)). în mare, a fost ..frumos.

(2) clasa a 10-a - Gr.Șc. ”Dr. M. Ciucă” Săveni

yea, m-am transferat. drama vieții mele. am început anul școlar cu scârbă, pentru că mă întorceam la o majoritate de fețe cunoscute, neagreate. din 3 prietene foarte bune (pe care le aveam în gimnaziu), am realizat destul de repede că doar una mi-a mai rămas prietenă. m-am împrietenit cu încă o colegă (Mihaela :X...și-mi pare rău că a trebuit să te transferi!!). foarte repede, am realizat că biologia.......it's a serious shit. :)). primele 2 note au fost de 4, la istorie și la franceză, pentru că nu am crezut că e necesar să-mi fac temele :)). yea. deci eram eleva nouă, cu două note de 4 deja în a 2-a săptămână. it was funny. am demonstrat bineînțeles că nu sunt retardată, așa cum arăta catalogul, și asta fără prea mult efort. nu mi-am dat interesul prea tare în anul ăsta, așa că am terminat undeva, a 4-a pe clasă. și asta cu efort minim. ce să zic, clasa a 10-a am urât-o cel mai mult. din foarte multe puncte de vedere. nu eram de acord cu absolut nimic. unii profi mă urau, colegii mă urau pentru că mă aveam bine cu profa de română :)) it was funny.

(3) clasa a 11-a - Gr.Șc. ”Dr. M. Ciucă” Săveni

deja m-am resemnat că trebuie să-mi mai petrec 2 ani alături de acești oameni. deja devenisem foarte bună prietenă cu Ioana (John). ah, numai când îmi amintesc cine ne-o împrietenit... :)) it was funny. așa. a început anul școlar și mi-am propus să fiu prima pe clasă. it was extremly easy! so, am început să vânez notele cu 2 cifre. am început să fiu arogantă, am început să nu-mi pese de părerile celor din jur. mi-am văzut de ținta mea și aveam mereu statistica notelor celorlalți elevi buni din clasă. în clasa a 11-a am început și să fiu însetată de cunoaștere (bineînțeles, pe subiecte total paralele cu școala). îmi calculam absențele, cât să nu mi se scadă nota la purtare, pentru că eu chiar am crezut că a face 19 absențe este indicat :)). adică, nu vedeam de ce nu aș profita de ele, la ore precum fizică, geografie, biologie, unde uneori chiar nu aveam chef să merg. am chiulit, dar inteligent. :D. și mi-am atins scopul în final. it was funny.

(4) clasa a 12-a - Gr.Șc. ”Dr. M. Ciucă” Săveni

ultimul an alături de 2-3 oameni pe care îi agream și restul de vreo 2-3 sute pe care nu îi agream :)). cel mai marcant moment a fost când am cunoscut-o pe Andreea. and then, all became funny. yea. mergeam la școală pentru a căpăta informații. și la ore, și în afara orelor. m-am auto-proclamat detectiv :)). aveam strânse informații prețioase despre câteva persoane (lăbuș, lachi, laica, albă ca albastra, zato, simonel) :))) it was really fun. s-a terminat cam repede clasa a 12-a. cu niște chestii ce acum doresc a nu se fi petrecut. am învățat foarte multe lucruri, am învățat să nu-mi pese de cine nu trebuie, am învățat că trebuie să ignor ce-i în jurul meu dacă vreau cu adevărat să mi se împlinească un scop. colegii mă urau, pentru că mă aveam bine cu profa de română :)). then BAC-ul, then cluj.


the end

monștrilor

Am o armată de demoni însetați de ură. Îi alimentez în fiecare zi. Sunt supușii mei. Când vor fi destul de tăcuți, scăpați de setea ce momentan îi tulbură, îți jur că îi voi trimite în tine! Nu am adunat degeaba asemenea armată. Scopul meu este să te văd cum te zbați, cum îți smulgi epiderma de pe față de durere, cum îți arde stomacul plin de mucegai, cum îți putrezesc pleoapele peste ochii mincinoși. Vreau să văd cum îți vei implora zeul, invocându-l în milioanele de gânduri. Dar știi ce? Zeul tău nu egzistă! Și cuvintele tale false vor fi înghițite de timp, și inima îți va pompa cioburi de sticlă către creier. Tu crezi că vei avea parte de toleranță, de înțelegere? Evident că nu! Și știi de ce? Pentru că tu defapt nu egziști, ești inventat! Eu te-am inventat! Și așa cum eu te-am inventat, am toate drepturile asupra ta. Îmi aparții și vreau să nu mai egziști. Pentru că am creat un monstru. Și monștrii, monștrii merită chinurile demonilor. Monștrii merită moarte!

1 oct 2013 (un fragment :) )

altfel de apus

vene în crepuscul
crapă de ger,
sub privirea nemiloasă
a tiranului din tine.

luptă corbii peste noi
pentru nemurire,
și tu privești pasiv
prin norii groși de fum
ce ies cu silă din sicrie.

ne strigă demonii pe nume,
dar tu ignori,
și eu asemeni.

mișună gândacii morți
prin iarba sângerândă,
în amintirea nopților în care-ardeau,
zbierau, sub crucea de metal.
să îi mai omorâm o dată!

umbrele-au fugit de lângă noi
și au lăsat sinistre urme
către muzeu,
unde corbii cântă
despre nemurire.

chemare

pentru Iarnă...

pe cărarea blestemată
de un alb pătat cu negru,
eu îmi plimb adesea gândul
și blestem, nu foarte rar,
norul gri nepăsător
ce îmi toarnă-n față ploaie -
un acid apăsător -
și câțiva fulgi veseli,
fericiți că au scăpat
în sfârșit din tirania
iernii ce subjugă norul.

vezi tu, iarnă nemiloasă,
cum eu azi îți calc decorul?
fulgii tăi nevinovați
ce sfârșesc pe a mea talpă,
înțepați de ură,
plâng!

gânduri de decembrie...

e haosul din sanatoriu
ce-mi umblă-n vene-acum;
pitici deshidratați pe străzi
aduc onoruri clipei de triumf.
respir întâia oară,
sacadat;
și îmi târăsc în lume
gândul meu veșnic călător.

un mâine plin de haos
mă așteaptă dornic,
sadic,
să-mi spintece din mine
clipa de nemulțumire,
să-mi cânte oda bucuriei
și
să îmi ademenească gândul
pe tărâmul părăsit
dintre ură și iubire.

mă las pradă fericirii
și cer atât de mâine:
să-mi curgă cu nestăpânire
din cer în ai mei ochi,
măcar o rază de la astrul
ce m-a călăuzit o vară
în al meu drum prin lume.

nu mai am timp de un alt vers,
dar totuși scriu și sper
să nu mă rătăcesc prin labirintul
haosului nesimțit,
instalat peste-al meu gând
veșnic călător.

omul nu este un animal

mă enervează, mă disperă, mă scoate din sărite, mă irită psihic, îmi provoacă cancer la sinapse, îmi vibrează în ritm alert timpanul - când aud sau citesc undeva că omul este un animal.
biologic dacă vorbești, da' strict la ora de biologie, ok.
dar să spună oarecine într-un oarice eseu / tratat / articol & co. că omul este un animal, și să zică de instincte și de gândire animalică...it makes me sick! absolut instant mi se face greață față de persoana autoare a spuselor.

eu consider că atunci când omul și-a gândit soluții pentru a evolua (egzemplu să-și facă o unealtă, sau orice o făcut el după ce o gândit) , a depășit stadiul de ”animal”.

așa că, inapților, dacă vă considerați animale care încă sujeți la țâța mamei, vă rog frumos, faceți afirmația cu referire strict la persoana dumneavoastră, eventual a animalelor printre care ați crescut!

(cu referire în special la un oarecine care a scris asta într-un oarice articol :D )


cu minimă cordialitate
și un sincer ”arzi pe rug”,
    rox
-------------
    :)
-------------

a fost.

deschide-ți brațele
și absoarbe prăpastia;
lasă-te purtat de nebunia ei.
uită urletele ascuțite
ale călătorului rătăcit printre lumini.
și amintește-ți versurile mele,
ale străinei rătăcită printre lacrimi.

adu-ți aminte tu,
cum sta să curgă cerul,
cu tot cu nori,
în tine.

adu-ți aminte tu,
cum universul a tăcut,
s-a plecat la picioarele idilei voastre
și v-a gravat iubirea-n fiecare particulă de materie.

adu-ți aminte cum
creșteau salcâmi în părul ei
și îi ieșeau din pori
bezmeticele clipe infinite,
încununate cu fiori.

nu vrei să-ți amintești!

ferice clipa (m-a surprins inspirația la curs MAP)

n-ascund pitici isterici
să-mi cânte în timpan.
dar ferice clipa când
te-am auzit
și am înnebunit instant!

nu țin mistere
în ai mei ochi de gheață.
dar ferice clipa când
privit-ai tu în ei
și-ai împietrit instant!

în loc de sânge-n vene
un letal venin îmi staționează.
ferice clipa când
gustat-ai tu din jugulara mea
și ai murit instant!