monștrilor

Am o armată de demoni însetați de ură. Îi alimentez în fiecare zi. Sunt supușii mei. Când vor fi destul de tăcuți, scăpați de setea ce momentan îi tulbură, îți jur că îi voi trimite în tine! Nu am adunat degeaba asemenea armată. Scopul meu este să te văd cum te zbați, cum îți smulgi epiderma de pe față de durere, cum îți arde stomacul plin de mucegai, cum îți putrezesc pleoapele peste ochii mincinoși. Vreau să văd cum îți vei implora zeul, invocându-l în milioanele de gânduri. Dar știi ce? Zeul tău nu egzistă! Și cuvintele tale false vor fi înghițite de timp, și inima îți va pompa cioburi de sticlă către creier. Tu crezi că vei avea parte de toleranță, de înțelegere? Evident că nu! Și știi de ce? Pentru că tu defapt nu egziști, ești inventat! Eu te-am inventat! Și așa cum eu te-am inventat, am toate drepturile asupra ta. Îmi aparții și vreau să nu mai egziști. Pentru că am creat un monstru. Și monștrii, monștrii merită chinurile demonilor. Monștrii merită moarte!

1 oct 2013 (un fragment :) )

altfel de apus

vene în crepuscul
crapă de ger,
sub privirea nemiloasă
a tiranului din tine.

luptă corbii peste noi
pentru nemurire,
și tu privești pasiv
prin norii groși de fum
ce ies cu silă din sicrie.

ne strigă demonii pe nume,
dar tu ignori,
și eu asemeni.

mișună gândacii morți
prin iarba sângerândă,
în amintirea nopților în care-ardeau,
zbierau, sub crucea de metal.
să îi mai omorâm o dată!

umbrele-au fugit de lângă noi
și au lăsat sinistre urme
către muzeu,
unde corbii cântă
despre nemurire.

chemare

pentru Iarnă...

pe cărarea blestemată
de un alb pătat cu negru,
eu îmi plimb adesea gândul
și blestem, nu foarte rar,
norul gri nepăsător
ce îmi toarnă-n față ploaie -
un acid apăsător -
și câțiva fulgi veseli,
fericiți că au scăpat
în sfârșit din tirania
iernii ce subjugă norul.

vezi tu, iarnă nemiloasă,
cum eu azi îți calc decorul?
fulgii tăi nevinovați
ce sfârșesc pe a mea talpă,
înțepați de ură,
plâng!

gânduri de decembrie...

e haosul din sanatoriu
ce-mi umblă-n vene-acum;
pitici deshidratați pe străzi
aduc onoruri clipei de triumf.
respir întâia oară,
sacadat;
și îmi târăsc în lume
gândul meu veșnic călător.

un mâine plin de haos
mă așteaptă dornic,
sadic,
să-mi spintece din mine
clipa de nemulțumire,
să-mi cânte oda bucuriei
și
să îmi ademenească gândul
pe tărâmul părăsit
dintre ură și iubire.

mă las pradă fericirii
și cer atât de mâine:
să-mi curgă cu nestăpânire
din cer în ai mei ochi,
măcar o rază de la astrul
ce m-a călăuzit o vară
în al meu drum prin lume.

nu mai am timp de un alt vers,
dar totuși scriu și sper
să nu mă rătăcesc prin labirintul
haosului nesimțit,
instalat peste-al meu gând
veșnic călător.

omul nu este un animal

mă enervează, mă disperă, mă scoate din sărite, mă irită psihic, îmi provoacă cancer la sinapse, îmi vibrează în ritm alert timpanul - când aud sau citesc undeva că omul este un animal.
biologic dacă vorbești, da' strict la ora de biologie, ok.
dar să spună oarecine într-un oarice eseu / tratat / articol & co. că omul este un animal, și să zică de instincte și de gândire animalică...it makes me sick! absolut instant mi se face greață față de persoana autoare a spuselor.

eu consider că atunci când omul și-a gândit soluții pentru a evolua (egzemplu să-și facă o unealtă, sau orice o făcut el după ce o gândit) , a depășit stadiul de ”animal”.

așa că, inapților, dacă vă considerați animale care încă sujeți la țâța mamei, vă rog frumos, faceți afirmația cu referire strict la persoana dumneavoastră, eventual a animalelor printre care ați crescut!

(cu referire în special la un oarecine care a scris asta într-un oarice articol :D )


cu minimă cordialitate
și un sincer ”arzi pe rug”,
    rox
-------------
    :)
-------------

a fost.

deschide-ți brațele
și absoarbe prăpastia;
lasă-te purtat de nebunia ei.
uită urletele ascuțite
ale călătorului rătăcit printre lumini.
și amintește-ți versurile mele,
ale străinei rătăcită printre lacrimi.

adu-ți aminte tu,
cum sta să curgă cerul,
cu tot cu nori,
în tine.

adu-ți aminte tu,
cum universul a tăcut,
s-a plecat la picioarele idilei voastre
și v-a gravat iubirea-n fiecare particulă de materie.

adu-ți aminte cum
creșteau salcâmi în părul ei
și îi ieșeau din pori
bezmeticele clipe infinite,
încununate cu fiori.

nu vrei să-ți amintești!

ferice clipa (m-a surprins inspirația la curs MAP)

n-ascund pitici isterici
să-mi cânte în timpan.
dar ferice clipa când
te-am auzit
și am înnebunit instant!

nu țin mistere
în ai mei ochi de gheață.
dar ferice clipa când
privit-ai tu în ei
și-ai împietrit instant!

în loc de sânge-n vene
un letal venin îmi staționează.
ferice clipa când
gustat-ai tu din jugulara mea
și ai murit instant!

gând

infinitul mă subjugă azi.

un apus de demoni regizat
întunecă orașul înecat de ceață.
lumina se refugiază departe de noi.
poate s-a săturat de drama din gânduri.
poate ne-a abandonat.
poate s-a supărat pe noi.
și fuge.



și punct. inspirație = 0. :-s

gânduri fără noimă

dacă viața îți dă lămâi, probabil că visezi sau ai problem psihice, pentru că viața nu dă nimic moca, totul se câștigă!

unde mai găsești în perioada asta orice care să nu fie comercial? christmas, christmas everywhere! fuck it, idiots! că știam că vine moș crăciun și fără să îmi supraîncărcați retina și timpanul de reclame stupide despre el.

noi nu mai suntem ceea ce iubim, domnu' stănescu! lumea s-a transformat!

raiul pe pământ nu poate eGZista, că nici vectorii nu eGZistă. dacă cineva crede că eGZistă, însiamnă că are probleme psihice!

timpul nu trece. doar pentru că omu o spus așa, nu însiamnă că și așa e.

realitatea nu eGZistă, realitatea e inventată!

nu are farmec să-ți faci planuri pentru a doua zi, pentru că orice ”mâine” devine un ”ieri”, în timp ce prezentul e continuu. omul trăiește prezentul cu o unitate mai mult decât trecutul și o unitate mai mult decât viitorul, pentru că, la naștere nu egzistă trecut, și după moarte nu mai egzistă viitor.

idiotule, niciodată nu ai să devii ce ai fost în trecut! da' dacă ești tâmpit, folosește scuza asta, că nu arăți decât cât iq ai. tu te transformi continuu. ai mai văzut tu fluture ce devine larvă?

nopțile albe nu sunt pentru zile negre! sunt pentru zile tot albe! că altfel nu are farmec.

http://www.youtube.com/watch?v=27Bh1D18lto

să-ți aduci aminte e bine. să ai ce să-ți aduci aminte e perfecțiune.

s-a terminat scandalul cu maidanezii? cine a câștigat? cu cine ții, cu mercador.ro sau cu tocmai.ro?

pentru Primăvară...

o, cobori tu peste mine,
primăvară cu extaz
și nu lăsa să putrezească
peste noi - uitarea.

dă tu grai la lume
să vorbească despre tine
să cinstească răsăritul
și să uite de morminte.

stinge tu tristețea
și haosul din juru-mi
și instalează lumii
setea de înstrăinare.

adu cu tine elixirul
gândurilor fără rost
pentru călătorii triști
ce pleacă azi din gări.

oprește tu secunda
ce-mi umple vena de istorii
și dă-i acea nuanță
de infinit fără sfârșit.

ascunde tu privirea
străinilor abandonați,
ascunde ceața orbitoare
și fățărnicia lumii.

cântă tu trei strofe
și-un refren de toți știut
și apoi privește cum
orașul se transformă.

o, vino tu,
primăvară, cu curaj
și instalează peste noi
setea de extaz!

și veninul pare dulce

nici Bach, nici o vioară,
nici 5 strigări involuntare,
nici albul, nici violetul și nici rozul,
nici marmura și nici peluza verde,
nici statueta albă din parcul părăsit;
nimic din astea toate nu mai vreau!

și veninul pare dulce,
și amarul s-a-ngropat,
și negru-i mai deschis,
doar ochii mai închiși.

așa, mereu,
mereu, mereu;
așa va fi.

fibra miocardului
se contractă
în ritmul imperfect al tobelor,
alveola nu reușește
să țină pasul,
mintea generează idei,
picioarele au amorțit de mult.
receptorii nu funcționează...
nu acum!

acum,
și veninul pare dulce!

poate dacă

poate dacă
cerul s-ar opri în loc,
doar o secundă,
ai înțelege
că mortu-i mort,
apus sub argilă,
stins de lacrimile miresei lui.

poate dacă
ar tace orizontul,
până mâine,
ai reuși să crezi
că și bastarzii ce îți bat în geam
sunt morți,
purtați de vânt.

poate dacă
ai orbi,
ai avea curaj
să lași edenul să îți soarbă,
din retină,
vlaga.
și să te grăbești
să găsești
o gazdă
putredă ca tine,
grea de dor
și de alcool.

30 oct 2013

nu voi mai posta pe blog. nu are rost. decizie irevocabilă. adio!

despre așteptări, optimism, pesimism, ideal

despre așteptări, optimism, pesimism, ideal
   -zise ellix

întâi să clarific de ce nu scriu cu majuscule. pentru că nu vreau să discriminez cuvintele. di ce unele să le scriu cu literă mare și restul cu litere mici? pentru că așa e corect? o fi corect, dar concurează corectitudinea cu principiul meu, și aleg principiul meu! scriu cu majuscule doar ce trebuie evidențiat.

hmm, despre așteptări, optimism și pesimism, mai și ideal. în primul rând să stabilesc legătura dintre astea patru noțiuni. optimismul și pesimismul sunt factori, idealul un scop, și așteptarea este o cale. relația este:
                    factori
(calea--------------------------->) scop
o cale influențată de factori duce la un scop.
tradus, așteptarea influențată de pesimism sau optimism duce la atingerea idealului.

am tot auzit din toate părțile că dacă ești optimist o să se petreacă ce-ți dorești, adică dacă aștepți ceva și factorul influențant este optimismul, idealul tău va fi atins. dar contrazic afirmația. în primul rând din experiență proprie, și în al doilea rând pentru că optimismul este mult prea departe de realism. dacă ar fi să fac o axă pentru optimism, realism și pesimism, ar arăta așa:
---------|----|--------------------------|------
          1    2                                   3
1 - pesimism
2 - realism
3 - optimism

în orice caz, așteptarea influențată de optimism poate avea consecințe periculoase. adică te pregătești pentru ideal cu optimism, nu mai gândești că poate se poate petrece ceva să nu-ți atingi idealul, și dacă se petrece așa situație, să nu îți vezi idealul împlinit, pot apărea dezamăgirile, decepțiile, depresiile (și alte cuvinte cu d).
în schimb, dacă lași pesimismul să te conducă în așteptarea ta, tu te pregătești pentru dezamăgiri din timp. așa că dacă or să apară, tu deja pregătit, nu te mai surprind. iar dacă așteptarea are un rezultat pozitiv, îl vei primi cu satisfacție.


bla bla bla, nu mă pot concentra acum deloc. degeaba mă chinui. am să revin la idei.

nu sunt

”Roooooox! ” (de ce așa?)


”Revoluția evoluției” - o carte mișto

gândesc haotic. nu se leagă.
s-ar putea că nu sunt eu încă.
sunt om, cu prea multe idei, dar nu sunt încă eu. eu sunt departe în univers și plutesc în toate direcțiile. într-un proces de metamorfoză. nu știu când mă întorc. când am să vreau cu adevărat probabil.
shit! cine o să înțeleagă?



eu sunt absentă, 
într-un proces de retragere lentă.
mă inspiră ora înserării
și sarea de pe fundul mării.
mă târăsc pe drum
și intenționat mă împiedic în scrum.

voi cei ce fugiți,
opriți-vă, trăiți!



18 octombrie 2013 - coșmaruri, meditare, gânduri ample - romane nescrise, neînțelegere, concluzii, nu sunt încă eu.

pentru Toamnă...

mă scald în ploaie azi!
e infernal și râd.
nu am dormit de mult.
lichidul roșu din capilare
s-a uscat.

cu flori în păr,
cununi de crini,
școlărițele visează.

cadavrele de ieri
acum s-au mai uscat.
și bocetul s-a mai oprit,
văduvele s-au resemnat.

numai ploaia, tacticos ne cântă.
le cântă mirilor tăcuți,
copiilor ce încă nu-s născuți
și morților ce zac pe mese azi.

copacii se dezbrcă lent
însetați de sodomie.
dar noi nu știm, noi știm că-i toamnă.
copaci - actori tăcuți,
demoni nemiloși,
pe care toamna îi transformă.

tu, toamnă ce-mi alungi
culorile din curcubeu,
de ce nu mori și tu?
de ce nu-ți cumperi un mormânt?

și zboară pălării de pasageri prin aer
sau poate-s numai corbii rătăciți,
distorsionați de vânt și gânduri,
de copaci nebuni
și de vulgare rânduri.

Haos

e haos plin de aripi,
acum e primăvară.
deși afară cerul scuipă viermi lichizi
ce urlă după ajutor,
aici urlă visele de mai,
de primăvară.

e haos plin de versuri,
și de refrene neritmate.
tu nu-nțelegi, nu știi,
că nu asculți,
tu nu auzi.

mii de sclipiri
și mii de felinare
dansează la răscrucea drumurilor.
e haos. nu-l opri!

stau stâlpii veșnici martori
la roiuri infinite de gânduri despre ...
și nu se miră,
c-au ascultat destule;
se bucură și ei tăcuți
în felul lor.

lunaticii de la azil
fug pe străzi de dor.
ți-am zis, e haos.
e haos plin de aripi.

asfaltul rece de la stropi
prinde glas sub pași
și râde.
l-a spălat și râde alarmant.
și cum să nu pășești,
când te-a captat în haos?

dezordine și haos.
aleargă unicorni prin vene,
se-mpiedică în capilare
cad și se ridică.
fierbe epiderma în flacăra din gând.
sub fumul gros îmi zic:
e haos! nu-l opri!

Zi albă

d a !

Planific ceva. O zi albă de data asta. Nu vreau să dorm azi.

Eniuei, nu despre asta vreau să scriu. Vreau să comentez ceva. Am auzit de niște vorbe pe care le-a spus nu știu cine, că persoana de la care am auzit nu a menționat autorul. E vorba de cam așa ceva: ”Pământul nu l-am moștenit de la strămoșii noștri, ci l-am împrumutat de la copiii noștri”. Părerea mea? Numa un om prost poate spune așa ceva, și spun asta după ce am privit citatul din mai multe perspective. No bine, că am rămas oarecum cu un gust amar când am văzut ce stare de filozofeală autistă i-au creat aceste vorbe ființei de la care le-am auzit; parcă își găsise sensul vieții. Domnie feri-mă! Amu să spun explicațiile.
În primul rând, presupunem că e adevărată prima propoziție, că pământul nu e moștenit de la strămoșii noștri. Dacă luom prin recursivitate (of, facultatea asta), a doua propoziție din frază este falsă, pentru că și copiii noștri sunt tot oameni ca noi, cu strămoși și urmași, la care se va aplica aceeași proprietate, că pământul e împrumutat de la progeniturile lor. Și astfel se crează un loop infinit, din care reiese prostia omului ce-o zis așa vorbe.
În al doilea rând, pământul ăsta e al nimănui. Se petrece doar că noi suntem pe el, dar noi suntem numai pentru o perioadă, apoi îl completăm cu leșul erodat de viermi. Deci oarecum, pot să spun că pământul îi împrumutat de la el însuși, nu de la alte viitoare cadavre ce vor putrezi în profunzimea solului (sau no, la suprafață dacă nu-l găsește nimeni pe Gheorghe spânzurat între boscheți).
În al treilea rând, de ce se gândesc oamenii atâta la lucrul ăsta? La moșteniri și lucruri din astea? Materialiștii! Se deduce clar că cel ce-o spus aberația, era un materialist invidios pe vecinul că are mai multe capre decât el pe peluză. Și s-o gândit că hai să spună așa, să se scuze că el are mai puțin, dând vina pe copiii lui, care i-au împrumutat mai puțin pământ, și nu are unde să țină atâtea capre cât are vecinul, pentru că vecinului i-au împrumutat copiii mai mult pământ.
Gata, că mă deshidratez numai la gândul că individul merită moartea prin scuipare între ochi!

altceva

mi-e frică

din nou

se-ascund cadavre-n ceai

și mișcă dacă sorb.

plutesc celule-n apă

și fug de frig și de alcool.

dorm păianjeni verzi

sub varul alb din hol

și dracii îi hrănesc.

și-n vânt sunt pânze

și-atârnă de pervaz

și se izbesc de epidermă

și se transformă în acid

și ard.

chibritele nu se aprind,

oxigenul s-a sfârșit.

mori!