[Să vorbin deci, despre toamnă..]
Toamna este anotimpul morţii; toamna este, din punctul meu de vedere cel mai real, cu cele mai realiste nuanţe anotimp. Şi asta este foarte uşor de dovedit: ea ne aminteşte, în fiecare an, natura trecatoare a tuturor lucrurilor; ea ne aminteşte că materia este în continuă schimbare. Toamna transformă oraşul într-un adevarat cimitir kilometric, poate chiar infinit.
Fiecare frunză de pe trotuar îmi aminteşte faptul că însăşi viaţa este trecatoare..Viaţa-îşi aşteaptă şi ea "vântul toamnei", acel vânt sadic, ce distruge până şi cel mai gros zid de piatră, acel vânt singuratic, ce rătăceşte printre munţi şi păduri întunecate, ce-şi extrage seva tocmai din gândurile noastre; vântul de care nu te poţi ascunde - vântul tomnatic al vieţii.
De ce este toamna anotimpul meu preferat? Este foarte lesne de înţeles. Dacă tot anul am reuşit să visez, să adun amintiri, să cred în nimicuri şi să-mi creez o lume perfectă, doar a mea, unde totul era perfect, liniştit, static şi atemporal, toamna vine de fiecare dată, alergând inimaginbil de repede, pătrunzând în fiecare celulă a mea, cuibărindu-se în profunzimea sufletului meu, pentru a-mi readuce la cunoştinţă realitatea crunta. Şi simt cum o cărămidă gigantică a căzut peste mine, şi mă retrag cu nostalgie din lumea pe care mi-am creat-o, din lumea mea perfectă, pentru a lua parte, alături de ceilalţi, pe care altădata nici nu-i observam, la ritualul funerar ce s-a abătut asupra oraşului.
Câteodată, soarele îşi mai face apariţia printre norii groşi, negri, pregătiţi să-şi dezlănţuie cântecul funerar. Eu văd în această apariţie a soarelui o forma de sarcasm. Soarele râde de noi, de natura muritoare. Şi luna, o, -mirifică regină a nopţii, muza mea, de când n-am mai văzut-o..Probabil s-a speriat de suspinele şi lacrimile naturii şi nu mai are curaj să se arate, aşa că prefera să rătaceasca după norii groşi şi negri ce şi-au început deja cântul funerar. Luna - singurul martor al romanţelor trecute, al viselor de vară - şi ea ne-a părasit, ne-a abandonat, lăsându-ne singuri în calea toamnei.
Până şi cimitirul - acel loc al bocetelor, suspinelor şi amintirilor, este acum mai vesel decât oraşul. Cadavrele râd; dorm mai bine sub noroiul greu acoperit cu frunze moarte, negre; se bucura de cântecul melodios, cântecul funerar al norilor. Este un cântec doar pentru ele.
Mirosul de gutui coapte pe plită şi de noroi îmi pătrund adânc în nări. Mă trezeşte din încercarea mea de visare; mă trezesc rătăcind pe străzi în miez de noapte, cu părul ud şi mâinile reci, cu urechile roşii de frig, izbind din când în când cu piciorul în frunzele moarte, pline de noroi ce mi se întind la picioare. Realizez că umblu bezmetic pe străzi, fără nicio ţintă, purtată de cântecul funerar, aşa că decid să mă întorc în casă, în culcuşul meu, de unde voi scoate doar mâinile pentru a citi o carte sau pentru a bea un ceai fierbinte.
Îmi place toamna tocmai pentru realismul pe care îl emană. Îmi place toamna pentru că mă trezesc în miez de noapte alergând prin ploaie. Îmi place toamna pentru că provoacă nostalgie şi melancolie şi pentru că îmi place să ascult suspinele naturii şi lacrimile acesteia ce se izbesc de noroi.
