Ellixmmer

cum formolul din cadavru se-mbimbă în țesut, curge-n mine și-mi cuprinde orice urmă de celulă- liniștea-, singurătatea-, nebunia- nopții ce își ancorează dulce întuneric peste-al meu oraș senil. și devin de bună voie o nebună ce-și aprinde liniștită- o țigară, ce îi ține companie în singurătatea nopții.

mâini murdare ating roşul viu al sângelui muribundei. guri nesătule şoptesc vorbe din altă lume. şi toţi dansează lângă morţii fără flori de crin pe pleoape, ce înghit ţărâna aspră fără viermi. unde sunt? pleacă capu-n faţa mea îngerul durerii, indignat de nepăsarea, depravarea, ce-a cuprins  o lume-ntreagă. tăcere. şi s-a stins şi el. nu cer, nu vreau să înţeleg. şi toţi dansează lângă altar; unde pruncii nenăscuţi sunt scoşi şi îngiţiţi de foamea zeului  ce-ntinde aripi peste pământul călcat de toţi. şi te-am zărit pe tine, un nimic ce cântă despre teama de înstrăinare, resemnat; la dreapta zeului ce ţi-a promis că-ţi udă-n fiecare zi ţărâna sub picioare. mă trage abisul; mă sting. negru.

când am să mor, să îmi ciopleşti pe trup tot ce crezi tu despre mine. să-mi scrii adânc cât mă urăşti; să rupi din mine tot ce crezi că-ţi aparţine. când am să mor, să nu plângi peste mine. deschide-mi ochii doar şi toarnă ceară peste ei, să-i am mereu deschişi.

cum stai captiv între gândaci, tu, corp străin. şi nu-ţi mai simte pielea muşcăturile insectelor ce se hrănesc din tine. încerci să tragi în tine, în balta de absenţă, mila unui înger plimbăreţ ce  te-a zărit zbătându-te-n prostie. nu reuşeşti. râde de tine. aminteşte-ţi tu cum îi şopteai unei inimi dezgolite, totul despre primăvară. aminteşte-ţi tu apoi cum încercai s-o tragi într-un abis de gheaţă, sadic aruncând în ea cu spini uscaţi. de salcâm. priveşte-n sus cum se destramă norii şi curg pe faţa ta plesnindu-te fără milă. singur, în balta de noroi ce te soarbe lent, hrană pentru gândaci flămânzi ce trag din tine, asta ţi-a fost ultima dorinţă. lasă îngerul să zboare, nu-l păta cu prostia ta.

cameră anostă de spital, pereţi dezgoliţi de culoare, reci şi aspri duhnind a spirt ieftin. pat adânc cu margini de fier supt de rugină. searbădă stă Coralina mâncând perfuzii de morfină. cancerul o mănâncă pe ea. respiră spitalul şi spitalul o respiră pe ea. Coralina nu plânge, înghite în stomacul rupt toate lacrimile, hrănindu-şi viermii ce abia fac ochi sub cancer. nimeni nu se-ndură să-i ducă ei seminţe de soare şi să-i soarbă tot medicamentul să îi rămână boala. Coralina astăzi moare şi în ea încă se zbate un ultim fir de boală ce zgârie nucleul unui ovul pierdut în timp.

unde ascunzi ploile de nămol? tu - ce creezi prunci din cele mai uscate bucăți de țărână? privirea ta - rece - sfâșie întunericul și trimite valurile în pântecul sfârtecat al oceanului. îți duci mereu pasul pe cărarea pavată cu cărămizi arse de lângă lac. te izbești de fiecare ciot de salcâm și blestemi fiecare zid ce se impune în fața ta. eu știu. eu sunt om. atâta timp cât am limbă să mint și ochi să închid, sunt om! știu că ai venit după mine, dar nu mă poți smulge de aici!

îmi acopăr pereții rănilor de tot felul cu sare. încă mai port pe mine destulă carne să-mi înfing unghiile tocite pentru a simți cum curge viață în această cușcă pentru moarte -- trupu-mi -- . oglinda m-a capturat într-un joc dezastruos, hrănit din vlaga mea. sângele meu din oglindă râde isteric invocându-mi frica. îmi aud frica, cu strigătele ei de unică folosință. Fiara îmi dă târcoale. de pe umărul zdrobit al cerului, o aud cum zbiară către mine, cum îmi ademenește suflarea să atingă oglinda. îmi adâncesc ochii în orbite și aștept. aștept să iasă din mine și ultimul strop de vlagă, și ultima suflare, și eu să ies din mine. Fiara îmi înțeapă mintea cu urletele de acid. vrea să mă contopesc cu oglinda, să-mi brăzdeze pe buze numele ei, s-o invoc în mijlocul oceanului, unde plutesc în neștire. deja în agonie, nu-mi mai simt viața. unde e acum pustiul, ca să rupă vraja?