Coralina

cameră anostă de spital,
pereţi dezgoliţi de culoare,
reci şi aspri
duhnind a spirt ieftin.
pat adânc cu margini de fier supt de rugină.

searbădă stă Coralina
mâncând perfuzii de morfină.
cancerul o mănâncă pe ea.
respiră spitalul şi
spitalul o respiră pe ea.

Coralina nu plânge,
înghite în stomacul rupt
toate lacrimile,
hrănindu-şi viermii ce abia fac ochi sub
cancer.

nimeni nu se-ndură
să-i ducă ei seminţe
de soare şi
să-i soarbă tot medicamentul
să îi rămână boala.

Coralina astăzi moare şi
în ea încă se zbate
un ultim fir de boală
ce zgârie nucleul
unui ovul pierdut în timp.

despre românia, cfr şi zăpada

despre românia, cfr şi zăpada
            -zise ellix


deci, nu ştiu cum să reacţionez. eu chiar credeam că e o  glumă asta cu românia surprinsă de zăpezi. ideea e că niciodată nu m-a interesat subiectul, şi mereu trecea pe lângă mine, provocându-mi ceva greaţă de care scăpam oarecum uşor. revenind la rutină.

dar de data asta sunt puţin prinsă în subiect. ce mă deranjează cel mai mult e siguranţa nesimţită pe care o au românii. adică or văzut că vine tot neamul zăpezilor peste noi, da te-au lăsat să-ţi iei bilet de tren pe o rută de aproape 12 ore. 12 ore în care poate veni lejer şi o apocalipsă pe aici, pe la noi. doamne feri-mă, că numai autişti nedezvoltaţi egzistă în românia. îmi vine să spun orice despre cfr (prin orice mă refer la lucrui care sunt departe de a fi pozitive). dar zic atât: faci 2000 de km în 2 ore şi umpic (cu avionul), ajungi în bucureşti, şi apoi faci 700 km în 12 ore, cu cfr (minim 12 ore, că se mai petrec cine-ştie-ce chestiuni minore de rămâi în mijlocul pustiului câteva ore aşteptând să treacă primejdia). mai bine mergi cu calul, ca pe vremuri. măcar ăla nu se teme de gâzele ce-i intră-n ochi. îmi şi închipui cum merge trenul liniştit şi vede ăla ce conduce o cioară la 2 km; opreşte trenul şi-i dă prioritate, să nu doamne-feri să se ciocnească şi să rănească cioara.

la noi în ţară, de când sunt eu conştientă că egzist, prima ninsoare din iarnă, mereu a dat bătăi de cap la 21 de milioane de oameni. nu mă mai întreb de ce, pentru că ştiu că sunt înconjurată de retarzi. dar serios.. să auzi în fiecare an aceeaşi poveste? parcă-parcă simt că ar trebui să fie actualizat imnul ţării cu fragmente din povestea asta. măcar nu ne-am mai minţi singuri.

amintire:
mă duceam spre casă acu vreo 2 ierni, şi bineînţeles, ca de fiecare dată a trebuit să rămân în vereşti aproape 2 ore, să ne pună locomotivă pe cele 2 vagoane ce plecau spre botoşani. 2 ore! pentru o treabă ce în cluj se face în 15 minute (maxim). şi ce se întâmplă? îngheaţă trenul pe şine :)))). yea, şi nu-l mai mişcă nici apocalipsa. în ciuda faptului că îmi îngheţa căţaua de frig (am inserat-o în geacă şi n-o avut treabă până la urmă), nu m-am putut abţine de la un râs isteric. mă uitam la toate feţele de ţărani panicaţi şi îmi venea să râd. malefic. am ieşit umpic din tren, şi mă uitam cum transpirau toţi pe acolo încercând să rezolve problema. râdeam de toţi. ar fi trebuit să aşteptăm să vină o idee de vară pe la noi, să ne dezgheţe. nu mai ştiu la ce mă gândeam atunci, dar aveam destule scenarii şi idei care-mi alimentau starea de bine. it was fantastic. noroc de mangalia că ne-a luat şi pe noi din mers către botoşani. good people is good.

măcar bine că dacă are trenul de bucureşti întârziere 3-4 ore, nu pierzi avionul din otopeni programat să plece la o anumită oră. di ce? pentru că şi ăla are întârziere la decolare :)). tot de 3-4 ore. ah, mă amuz.

--

unde ascunzi ploile de nămol?
tu -
ce creezi prunci
din cele mai uscate bucăți de țărână?

privirea ta - rece -
sfâșie întunericul
și trimite valurile
în pântecul sfârtecat al oceanului.

îți duci mereu pasul
pe cărarea pavată cu cărămizi arse
de lângă lac.
te izbești de fiecare ciot de salcâm
și blestemi fiecare zid ce se impune în fața ta.

eu știu. eu sunt om.
atâta timp
cât am limbă să mint
și ochi să închid,
sunt om!
știu că ai venit după mine,
dar nu mă poți smulge de aici!

vraja Fiarei

îmi acopăr pereții rănilor de tot felul
cu sare.
încă mai port pe mine destulă carne
să-mi înfing unghiile tocite
pentru a simți cum curge viață
în această cușcă pentru moarte --
trupu-mi -- .

oglinda m-a capturat într-un joc
dezastruos,
hrănit din vlaga mea.
sângele meu din oglindă
râde isteric
invocându-mi frica.
îmi aud frica,
cu strigătele ei de unică folosință.

Fiara îmi dă târcoale.
de pe umărul zdrobit al cerului,
o aud cum zbiară către mine,
cum îmi ademenește suflarea
să atingă oglinda.
îmi adâncesc ochii în orbite
și aștept.
aștept să iasă din mine
și ultimul strop de vlagă,
și ultima suflare,
și eu să ies din mine.

Fiara îmi înțeapă mintea
cu urletele de acid.
vrea să mă contopesc cu oglinda,
să-mi brăzdeze pe buze numele ei,
s-o invoc în mijlocul oceanului,
unde plutesc în neștire.

deja în agonie,
nu-mi mai simt viața.
unde e acum pustiul,
ca să rupă vraja?

de sus

încearcă azi să mă atingi.
simți?
ignoranță, putere;
simți cum supremația mea te subjugă lent?
sper că îmi percepi
dorința arzătoare
de a te vedea rece,
de a vedea viermii flămânzi
cum se hrănesc din inima ta moartă.
sper să-mi guști triumful
ce-ți provoacă greață!
îmi simți gheața din vene,
când mă atingi?

vibrez deasupra ta
în ritmul nepăsării
și-ți guvernez cugetul
prin vrăji nerostite.

destul ai plâns.
oprește-te și întoarce-te
în cuibul de vipere alcoolice,
unde te-ai născut!
pentru că eu nu te cunosc.

letal

sub suspine și sub rânduri,
îți ascunzi tu slăbiciunea
și aștepți să curgă-n tine
doar letalul meu venin.

ceri iertare de la demoni
și-i invoci în rugăciuni,
neștiind că ei veninul
ți-l ascund adânc în vene.

din formol ai scos tu ochii
Afroditei, să-mi aduci
și să-ți dau la schimb o clipă
de iertare și iubire.

dar uitat-ai tu, străine,
că eu nu mai am nevoie,
nici de ochi, nici de suspine,
nici de rânduri sau iubire.

și uitat-ai tu, străine,
ce gust are-al meu venin.
dar îl ai acum în vene,
complotând la moartea-ți lent.