30 oct 2013

nu voi mai posta pe blog. nu are rost. decizie irevocabilă. adio!

despre așteptări, optimism, pesimism, ideal

despre așteptări, optimism, pesimism, ideal
   -zise ellix

întâi să clarific de ce nu scriu cu majuscule. pentru că nu vreau să discriminez cuvintele. di ce unele să le scriu cu literă mare și restul cu litere mici? pentru că așa e corect? o fi corect, dar concurează corectitudinea cu principiul meu, și aleg principiul meu! scriu cu majuscule doar ce trebuie evidențiat.

hmm, despre așteptări, optimism și pesimism, mai și ideal. în primul rând să stabilesc legătura dintre astea patru noțiuni. optimismul și pesimismul sunt factori, idealul un scop, și așteptarea este o cale. relația este:
                    factori
(calea--------------------------->) scop
o cale influențată de factori duce la un scop.
tradus, așteptarea influențată de pesimism sau optimism duce la atingerea idealului.

am tot auzit din toate părțile că dacă ești optimist o să se petreacă ce-ți dorești, adică dacă aștepți ceva și factorul influențant este optimismul, idealul tău va fi atins. dar contrazic afirmația. în primul rând din experiență proprie, și în al doilea rând pentru că optimismul este mult prea departe de realism. dacă ar fi să fac o axă pentru optimism, realism și pesimism, ar arăta așa:
---------|----|--------------------------|------
          1    2                                   3
1 - pesimism
2 - realism
3 - optimism

în orice caz, așteptarea influențată de optimism poate avea consecințe periculoase. adică te pregătești pentru ideal cu optimism, nu mai gândești că poate se poate petrece ceva să nu-ți atingi idealul, și dacă se petrece așa situație, să nu îți vezi idealul împlinit, pot apărea dezamăgirile, decepțiile, depresiile (și alte cuvinte cu d).
în schimb, dacă lași pesimismul să te conducă în așteptarea ta, tu te pregătești pentru dezamăgiri din timp. așa că dacă or să apară, tu deja pregătit, nu te mai surprind. iar dacă așteptarea are un rezultat pozitiv, îl vei primi cu satisfacție.


bla bla bla, nu mă pot concentra acum deloc. degeaba mă chinui. am să revin la idei.

nu sunt

”Roooooox! ” (de ce așa?)


”Revoluția evoluției” - o carte mișto

gândesc haotic. nu se leagă.
s-ar putea că nu sunt eu încă.
sunt om, cu prea multe idei, dar nu sunt încă eu. eu sunt departe în univers și plutesc în toate direcțiile. într-un proces de metamorfoză. nu știu când mă întorc. când am să vreau cu adevărat probabil.
shit! cine o să înțeleagă?



eu sunt absentă, 
într-un proces de retragere lentă.
mă inspiră ora înserării
și sarea de pe fundul mării.
mă târăsc pe drum
și intenționat mă împiedic în scrum.

voi cei ce fugiți,
opriți-vă, trăiți!



18 octombrie 2013 - coșmaruri, meditare, gânduri ample - romane nescrise, neînțelegere, concluzii, nu sunt încă eu.

pentru Toamnă...

mă scald în ploaie azi!
e infernal și râd.
nu am dormit de mult.
lichidul roșu din capilare
s-a uscat.

cu flori în păr,
cununi de crini,
școlărițele visează.

cadavrele de ieri
acum s-au mai uscat.
și bocetul s-a mai oprit,
văduvele s-au resemnat.

numai ploaia, tacticos ne cântă.
le cântă mirilor tăcuți,
copiilor ce încă nu-s născuți
și morților ce zac pe mese azi.

copacii se dezbrcă lent
însetați de sodomie.
dar noi nu știm, noi știm că-i toamnă.
copaci - actori tăcuți,
demoni nemiloși,
pe care toamna îi transformă.

tu, toamnă ce-mi alungi
culorile din curcubeu,
de ce nu mori și tu?
de ce nu-ți cumperi un mormânt?

și zboară pălării de pasageri prin aer
sau poate-s numai corbii rătăciți,
distorsionați de vânt și gânduri,
de copaci nebuni
și de vulgare rânduri.

Haos

e haos plin de aripi,
acum e primăvară.
deși afară cerul scuipă viermi lichizi
ce urlă după ajutor,
aici urlă visele de mai,
de primăvară.

e haos plin de versuri,
și de refrene neritmate.
tu nu-nțelegi, nu știi,
că nu asculți,
tu nu auzi.

mii de sclipiri
și mii de felinare
dansează la răscrucea drumurilor.
e haos. nu-l opri!

stau stâlpii veșnici martori
la roiuri infinite de gânduri despre ...
și nu se miră,
c-au ascultat destule;
se bucură și ei tăcuți
în felul lor.

lunaticii de la azil
fug pe străzi de dor.
ți-am zis, e haos.
e haos plin de aripi.

asfaltul rece de la stropi
prinde glas sub pași
și râde.
l-a spălat și râde alarmant.
și cum să nu pășești,
când te-a captat în haos?

dezordine și haos.
aleargă unicorni prin vene,
se-mpiedică în capilare
cad și se ridică.
fierbe epiderma în flacăra din gând.
sub fumul gros îmi zic:
e haos! nu-l opri!

Zi albă

d a !

Planific ceva. O zi albă de data asta. Nu vreau să dorm azi.

Eniuei, nu despre asta vreau să scriu. Vreau să comentez ceva. Am auzit de niște vorbe pe care le-a spus nu știu cine, că persoana de la care am auzit nu a menționat autorul. E vorba de cam așa ceva: ”Pământul nu l-am moștenit de la strămoșii noștri, ci l-am împrumutat de la copiii noștri”. Părerea mea? Numa un om prost poate spune așa ceva, și spun asta după ce am privit citatul din mai multe perspective. No bine, că am rămas oarecum cu un gust amar când am văzut ce stare de filozofeală autistă i-au creat aceste vorbe ființei de la care le-am auzit; parcă își găsise sensul vieții. Domnie feri-mă! Amu să spun explicațiile.
În primul rând, presupunem că e adevărată prima propoziție, că pământul nu e moștenit de la strămoșii noștri. Dacă luom prin recursivitate (of, facultatea asta), a doua propoziție din frază este falsă, pentru că și copiii noștri sunt tot oameni ca noi, cu strămoși și urmași, la care se va aplica aceeași proprietate, că pământul e împrumutat de la progeniturile lor. Și astfel se crează un loop infinit, din care reiese prostia omului ce-o zis așa vorbe.
În al doilea rând, pământul ăsta e al nimănui. Se petrece doar că noi suntem pe el, dar noi suntem numai pentru o perioadă, apoi îl completăm cu leșul erodat de viermi. Deci oarecum, pot să spun că pământul îi împrumutat de la el însuși, nu de la alte viitoare cadavre ce vor putrezi în profunzimea solului (sau no, la suprafață dacă nu-l găsește nimeni pe Gheorghe spânzurat între boscheți).
În al treilea rând, de ce se gândesc oamenii atâta la lucrul ăsta? La moșteniri și lucruri din astea? Materialiștii! Se deduce clar că cel ce-o spus aberația, era un materialist invidios pe vecinul că are mai multe capre decât el pe peluză. Și s-o gândit că hai să spună așa, să se scuze că el are mai puțin, dând vina pe copiii lui, care i-au împrumutat mai puțin pământ, și nu are unde să țină atâtea capre cât are vecinul, pentru că vecinului i-au împrumutat copiii mai mult pământ.
Gata, că mă deshidratez numai la gândul că individul merită moartea prin scuipare între ochi!

altceva

mi-e frică

din nou

se-ascund cadavre-n ceai

și mișcă dacă sorb.

plutesc celule-n apă

și fug de frig și de alcool.

dorm păianjeni verzi

sub varul alb din hol

și dracii îi hrănesc.

și-n vânt sunt pânze

și-atârnă de pervaz

și se izbesc de epidermă

și se transformă în acid

și ard.

chibritele nu se aprind,

oxigenul s-a sfârșit.

mori!